OUĂLE

CONST. MIU

Valerian Dospitu era în mare formă în acea seară târzie. Îşi invitase colegii de catedră, pe Aurel Buricu şi Mircea Dicu, la un pokeraş. Ca de obicei, jucau cu mână moartă, iar Valerian era în mână, cum se spune în limbajul cartoforilor. Rând pe rând, „se-ntâlnise” fie cu Aurel, fie cu Mircea, şi unul şi celălalt având carte mare, însă mai de fiecare dată potul îl luase Valerian.

– Cum dracu, domle, de ai norocu-ăsta chior? se miră Mircea Dicu. Şi mie îmi intră carte, da dumneata eşti de

speriat! Jucăm de cinci ore, mai spuse, uitându-se la ceas, şi aproape m-ai lefterit! se tângui el.

– Ei, pe naiba! făcu a lehamite Valerian. Dacă zici   că-s de speriat, scuipă-ţi în sân!

– Naşule, te-ajut şi eu! păru Buricu a fi de partea rudei sale.

– Finule, nu te mai îmburica atâta, că parcă văd că rămâi primu în curu gol, se supără şeful de catedră.

– Aurele, dă mai bine cartea şi lasă-l pe naş-tu, ştii că se cam oftică pe noi… Uite, fac blaint, preciză Valerian, punând două fise pe masă.

– Băieţi, mai fac un rând de cafele? se interesă Fănica, băgând capul pe uşă.

– Lasă, doamnă, mai încolo, se grăbi şeful de catedră s-o expedieze pe gazdă. Da să ştii că atunci o să te rog să-mi ghiceşti, preciză el mieros, spre a nu o supăra pe ţigăncuşă.

– Să nu-mi spui că ţi s-a subţiat portofelu, că nu te cred! se supără Valerian Dospitu. Numai când te lefteresc la poker, vrei să-ţi ghicească Fănica. Al ceva nu vrei să ştii, cân se uită-n ceaşcă: banu şi iar banu!…

– Las că-ţi dau eu, naşule, o mie de euroi, sări Aurel Buricu. Aşa că poţi să mai pierzi o sută, două, că nu ţi numără paralele naşa!… Da, să ştii că numai pentru o stămână!… Parcă ziceai că vinerea viitoare pleci la Bucureşti, să mai dai cu băţu la Comisia de Acreditare? Că mai sunt facultăţi care vor noi acreditări… Şi pentru o semnătură, în comisia-aia, nu strică să mai iei o mie cin sute…

– Vezi, mai bine, că tu ai să-mi dai cinci sute de euroi de la basarabeanu-ăla, cu lucrarea de doctorat la Vieru, că al fel ţi-l pic la susţinerea lucrării! Şi mai ai două restanţe: câte trei sute de la fufele-alea cu licenţa! strigă ofensat Mircea Dicu.

– Aurele, mergi la blaint-ul meu? zise preocupat de joc Valerian, ca şi când cearta celor doi era un fleac.

– La ce să mai merg! se răţoi acesta, nu mai merg deloc, gata, mi-ajunge! mai spuse el şi aruncă pe masă cărţile.

– Ai mă, Aurele, nu te-nfierbânta aşa, spuse gazda, vrând să pară împăciuitoare.

– Domle, am spus: GA-TA!… Mai avea puţin şi cred că mă scotea dator-vândut!

– O fi zis şi el la supărare, nu ştii cum e omu, la nervi, zice muuulte…

– Să ia lecitină, dacă n-are ţinere de minte!… N-am nicio restanţă la el! Iar pe basarabeanu-ăla poa să-l pice, pentru că a făcut cerere că se transferă la Piteşti, că cică ăia au tarifu mai mic, nu ca la noi, unde-l stabileşte domu Conu – nimeni altu decât naşu meu şi şefunostru de catedră.

*

Dar supărarea finului pe naş n-a ţinut decât o săptămână şi nici aceea încheiată. Se apropiau examenele şi fiecare avea nevoie de celălalt, căci făceau parte din aceeaşi comisie. De, aşa sunt neamurile: se mai şi ceartă, dar la nevoie se ajută. Mai ales când e vorba de examene, naşul şi finul uită de supărare.

Acum, erau în meritata vacanţă de vară. Se aflau în Taiwan. Universitatea lor încheiase un parteneriat cu o cunoscută universitate din Taipei. Rectorul de acolo, îi invitase pe cei trei universitari români pentru un schimb de experienţă, pe o perioadă de trei săptămâni. Singura care-i însoţise la aeroport fusese Fănica. L-a atenţionat de mai multe ori pe Valerian să nu uite să-i ia de pe-acolo un colier de perle veritabile. Dar să caute numai la magazinele guvernului. Să nu meargă în altă parte, că i-a zis ei Carmen Ţibanu, când a fost vara trecută, că peste tot sunt numai ştifturi. Alea veritabile, numai în magazinele-alea o să le găsească. Să-l ia deoparte pe rector şi să-l roage să-i dea adresa.

Într-o seară, gazda i-a invitat la un restaurant „simandicos”,

Continuă lectura

RUGĂ DE CRĂCIUN

Const. MIU

Ieslea inimii primească

Pruncul Sfânt cu bucurie;

Sufletul să-i fie pască,

De acum, pe veşnicie.

 

Doar în noaptea de Crăciun

Stelele s-aprind sfioase

Pentru Pruncul cel mai Bun –

Oaspe Nobil pe la case.

 

Să-L cinstim cum se cuvine,

Când se naşte an de an;

Inimile fie pline,

La urarea de mulţi ani!

decembrie 2010

REPORTERII

Const. MIU

 

Ţi-ar grădina să-ţi fie!… Nu mai am nicio clipă de intimitate!

– Ce-ţi veni, dragă? Ce-ai cu grădina? Ce ţi-a mai căşunat?

 

Florin Ionescu îşi aminti că iubita lui îi ceruse insistent să amenajeze curtea pensiunii: în spate, pe cei două sute de metri pătraţi a amenajat un solar ca la carte, unde a cultivat tot soiul de ierburi, cum spunea el la verdeţurile pentru ciorbe – pătrunjel, mărar, leuştean, ba chiar şi rozmarin şi busuioc –, apoi roşii, castraveţi, ardei, vinete şi gogoşari. De acestea se îngrija ecologista, cum îi plăcea să-i spună cu mândrie lui Carmen Ţibanu, care într-adevăr se interesa îndeaproape şi urmărea atent zilierii, lucrători la solar, cărora le supraveghea munca după reţetarul său: fără chimicale, numai cu îngrăşăminte naturale!

În faţă, pe restul de trei sute de metri – tot pătraţi –, angajase o firmă, ca să-i facă – într-o parte – o piscină, după gusturile Carminei. Femeia arătase şefului de lucrări mai multe schiţe, nu numai cu forma – nu-i plăceau formele geometrice, pentru că, spunea ea, inspiră monotonie –, ci chiar şi cu fundaţia şi poziţionarea piscinei în curte. În cealaltă parte, tot ea a comandat – şi Florin Ionescu a plătit imediat –un umbrar, care să aibă într-un colţ un hamac, unde diva avea să răsfoiască reviste italiene de modă, iar restul spaţiului să fie ocupat de o masă mare, de 24 de persoane, la care să mănânce numai ea, el şi Sorinel, fiul din a doua căsătorie. De jur împrejurul umbrarului, fuseseră plantaţi palmieri, iar spre stradă, în locul banalului grilaj din fier forjat- gard viu, adus din Grecia.

Dar moftul cu gardul viu n-a durat decât vara aceea şi până pe la începutul iernii, Când Carmen a început să mârâie că s-a săturat să stea numai în casă.

„Mă sufoc între pereţii ăştia!”

„Cum poţi spune aşa-ceva, când ai patru camere, cât toate zilele, plus sufrageria, de poţi face curse auto, mai ceva ca de formula unu! a replicat cu năduf Florin Ionescu. Ai vrut să fie la parter, să ai în faţa ochilor peisajul grădinii… Dacă ai fi stat la unul din etaje, unde cazăm turiştii, să fi zis că ai dreptate şi te sufoci în cutiile-alea de chibrituri!”

„Vreau să ies în grădină, să mă plimb, să alerg!”

„Pe frigu-ăsta, tu n-ai minte, Carmen!”

„Să faci bine şi mâine dimineaţă să-ţi chemi gealaţii şi să scoată gardu viu!”

„Şi ce vrei să pun în loc?” păru foarte interesat Florin.

„Nu pui nimic… Zideşti!”

„Ce să zidesc?”

„Închizi tot!… O să avem piscină acoperită şi cu apă caldă, iarna. Şi pentru că tot a dat frigu, să faci bine şi să încastrezi calorifere pe toţi pereţii.”

„Al ceva, mai doreşte doamna?”

„Centrală separat”… Şi acoperişul să fie glisant, ca la vară să avem soare. Vreau să mă bronzez uniform!”

„Da, ce biiine te-ai gândit!” făcuse admirativ bărbatul.

Numai că în vara următoare, iar au început mofturile. L-a pus pe bietul om să dărâme pereţii şi să pună iar gard viu. În locul palmierilor, fuseseră plantaţi smochini, curmali, mandarini şi portocali. Carmen Ţibanu se specializase în dulceţuri şi compoturi din fructele acestor copaci exotici, pregătite după un reţetar eco.

 

– Să nu-mi spui că iar vrei să te-nchizi după ziduri!…

– Ştii cum facem, Florinele, ca să nu te mai pun la cheltuieli sezoniere?

– Ia, spune, ce-ai mai visat?

– M-am gândit la Nastratin Hogea… Ştii că ăsta, ca să scape de gura vecinilor şi a prietenilor, cărora nu le plăcea spre ce punct cardinal orientase cuptorul de pâine, l-a pus pe rotile şi-l sucea după pofta ăluia ce venea în vizită şi-şi dădea cu presupusu… O să dai comandă de pereţi glisanţi: iarna îi întindem, iar vara îi facem armonică.

– Ar fi o idee…

– Şi dacă tot facem cheltuiala-asta, hai să fim nişte oameni practici şi să dotăm piscina cu pardoseală – tot glisantă.

– De ce, dragă?

– Mă gândeam să-l scoatem în lume pe Sorinel… Tot a făcut cursurile-alea de pictură, să deschidă în iarna-asta prima lui expoziţie

– Aaa, am priceput!… Va fi ceva inedit: tablourile o să le expună pe pardoseala de la piscină…

– Întocmai. Şi dacă are succes şi le vinde, o să ne recuperăm din banii investiţi.

*

Carmen Ţibanu a făcut pe dracu-n patru şi a intrat pe fir cu o redactoră de la revista Casa de lux. A invitat-o la pensiunea lui Florinel al ei şi i-a spus că poate să stea măcar o săptămână la ei, ca să se documenteze la faţa locului despre felul cum ar trebui să arate o locuinţă eminamente ecologică şi apoi să facă un reportaj trăsnet. Redactora respectivă i-a spus că dacă vrea un reportaj în serial, care să apară în mai multe numere consecutive ale revistei, o să vină cu logodnicul ei, un fotograf meseriaş. „Degeaba scriu eu reportajul şi oricât de bine documentat ar fi, dacă cititorii nu găsesc şi poze; n-or să fie dornici să vadă pensiunea!” a încercat ea să o convingă. Carmen Ţibanu nici n-a mai stat pe gânduri şi s-a-nvoit să vină şi logodnicul redactorei, dar neapărat să facă poze, multe, multe poze.

– Instantaneele să le ia în timp ce eu îşi dau explicaţii despre fiecare componentă a pensiunii, dori Carmen Ţibanu, pe când îşi invitase musafirii la masa mare din grădină.

– Aveţi perfectă dreptate, doamnă, încuviinţă fotograful. Captăm atenţia cititorilor cu fotografii în care o să fiţi number one – adică un fel de ghid turistic…

– Aici, ai nimerit-o! se gudură gazda. Eu am şi şcoala de ghizi, iar Florinel al meu are o firmă de turism.

– Da-da, se-nveseli redactora, o să fiţi ghid în propria casă, pensiune sau cum vreţi să-i spuneţi!

Stăteau la masă de mai bine de trei ore şi aşteptau cu nerăbdare să li se aducă de mâncare. Fotograful începuse să se joace cu tacâmurile, ca să-i atragă atenţia gazdei, dar ea parcă nici nu-l lua în seamă, nici măcar faptul că reportera consumase toate şerveţelele din suport, făcând tot felul de obiecte: avioane, pahare, solniţe, pe care le înşirase sub nasul celei preocupate de cum o să arate în poze.

– Avem şi noi un feed back de la bucătărie? se interesă reportera.

Carmen Ţibanu păru că abia atunci se trezeşte din visarea cu ochii deschişi. Se ridică şi se îndreptă alene spre bucătărie.

– Îmi pare rău, azi nu avem decât ostropel şi cartofi la cuptor, se scuză Carmen.

 

*

La plecare, reportera a fost atenţionată să trimită zece exemplare din numerele revistei, în care o să apară acel reportaj, că vrea să  dea şi la cunoştinţe.

Într-o seară, Florin Ionescu o găsi pe Carmen neagră de supărare.

– A dracu‘, ţoapă! ţipă ea. A stat o lună pe capu meu, cu hăndrălău-ăla şi acu văd că şi-abătut joc!

Bărbatul luă revista, pe care Carmen Ţibanu i-o întinse. În josul paginii, abia putu să citească un anunţ de trei rânduri, cu litere de-o şchioapă, despre pensiunea lor.

– De mâine, m-apuc să-nvăţ!

– Iar?… Nu te-ai săturat?

– O să dau la jurnalism! decretă ea. Iar tu – o să fii fotograf!

– Da, ce-ai de gând?

– Cât sunt eu la cursuri, tu te ocupi de revistă… Te duci la Camera de Comerţ şi la Ministeru Culturii şi iei aprobări pentru o revistă de familie… Ne facem reporteri!


PREZENŢA PRIN ABSENŢĂ

în sonetele eminesciene

Prof. Dr. Const. MIU

Modernitatea lui Eminescu rezidă şi în faptul că în forma fixă a sonetelor „clasicul” scenariu erotic apare altfel prezentat, din perspectiva temei majore a singurătăţii – ca prezenţă prin absenţă.

Bunăoară, în primul sonet – Afară-i toamnă –, atmosfera bacoviană avant la lettre este propice rememorării: „Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri”.  Din versurile citate, sesizăm că sinecdoca „frunză-mprăştiată”, ca dublu vegetal pentru starea sufletească a fiinţei iubite, relevă şi anticipează singurătatea acesteia.

Un asemenea registru climateric, ce incită la rememorare, predispune la izolare şi recluziune: „Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri/ Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.// Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, / N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată”. Să remarcăm, mai întâi, că la nivel gramatical ideea de recluziune este evidenţiată printr-o negaţie totală, verbul la negativ (n-ai vrea) intrând în relaţie cu pronumele negativ (nime). Din versurile citate mai sus, putem lesne sesiza un timp subiectiv, al lecturii, acesta fiind indisolubil legat de rememorare şi întoarcerea afectivă spre dulci nimicuri.

Gaston Bachelard opina că focul este un stimulent exterior, ce stârneşte visarea. Aceasta – în opinia lui Eugen Simion este specifică firilor romantice. În sonetul Afară-i toamnă, atât fiinţa iubită, cât şi eul poetic au parte de acest stimulent exterior, pentru focul interior, cel al sufletului: „ Să stai visând la foc…// Şi eu astfel mă uit din jeţ, pe gânduri, / Visând la basmul vechi al zânei Dochii”. Dacă pentru fiinţa iubită timpul lecturii se află în strânsă legătură cu cel al visării, fiind rememorate secvenţe din viaţa toată, în cazul eu-lui poetic, visarea este legată de un timp fabulos – basmul vechi al zânei Dochii.

Prezenţa prin absenţă, detectabilă mai cu seamă din ultima strofă, aparţine închipuirii, în plan auditiv. Îndrăgostitul reţine două amănunte legate de „portretistica” fiinţei iubite. „foşnirea unei rochii” şi „un moale pas”. Că totul este doar o închipuire o dovedeşte, pe de o parte falsul registru climateric („În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri”), încât vom înţelege că foşnirea unei rochii şi moalele pas substituie imaginea zânei Dochii, iar pe de altă parte fenomenul de levitaţie ce transpare din penultimul vers al ultimei strofe: „Un moale pas abia atins de scânduri…” – s. n. Un al treilea detaliu care întregeşte „portretistica” fiinţei iubite – mâinile subţiri şi reci – prin registrul verbal evidenţiază dorinţa eu-lui poetic de a nu mai reveni la realitate, ci prelungirea timpului oniric: „Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii”.

În al doilea sonet – Sunt ani la mijloc – sesizăm de la bun început un timp subiectiv, care include nostalgia departelui: „Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece/ Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,/ Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm.” Prima strofă se încheie cu un vers în care găsim două amănunte referitoare la fiinţa iubită: „Minune cu ochi mari şi mână rece” (s. n.). Apelativul minune, ca şi cei doi determinanţi (pe care i-am evidenţiat în versul citat) individualizează şi singularizează fiinţa iubită. Ea este una cu ochi mari, adică adepta unei iubiri puternice, ochii acesteia fiind oglinda preaplinului sufletului. Sinecdoca „mână rece” relevă partea ascunsă a feminităţii, acel etern mister feminin, ca şi imposibilitatea de a cunoaşte femeia în totalitate.

Strofa a doua relevă tema sonetului: femeia adorată este muza inspiratoare. Aşa se justifică invocaţia: „O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea să plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece/ Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.” Imperativele invocaţiei traduc multitudinea trăirilor sufleteşti. Iterativul iar, în contextul strofei, pune în lumină ritualul exprimat de registrul verbal, acesta, prin semnificaţii, fiind asemănător cu cel din strofa a treia a sonetului Când însuşi glasul… Strofa reliefează puterea demiurgică a fiinţei iubite, care numai ea îi poate aduce eu-lui poetic inspiraţia. De observat, din versurile citate, că privirea iubitei are funcţie modelatoare: pe de o parte, o asemenea privire este una inspiratoare de cuvinte, iar pe de altă parte avea ca finalitate, din perspectiva eu-lui poetic, melosul.

Dacă în strofa a doua prezenţa prin absenţă era doar resimţită la nivel vizual, în ipostaza privirii, chiar şi ca amintire a acesteia, la ceasul sfânt, în strofa a treia se pune accentul pe prezenţa concretă a fiinţei iubite, având funcţie vindicativă : „Tu nici nu ştii a ta apropiere/ Cum inima-mi de-adânc o linişteşte/ Ca răsăritul stelei în tăcere”. Terţina reprodusă are ca idee centrală nostalgia aproapelui, pusă în valoare ca o afirmaţie concepută la modul superlativ şi construită sub forma unei negaţii: apropierea fiinţei iubite are darul de a reda liniştirea inimii. Puterea vindicativă a muzei îşi găseşte nucleul la nivelul sugestiei în versul al doilea, unde recunoaştem prezenţa unui superlativ stilistic, acesta intrând în relaţie cu verbul: „de-adânc linişteşte”.

Corolarul privirii este – pentru eul poetic – zâmbetul, având şi el funcţie vindicativă: „Iar când te văd zâmbind copilăreşte,/ Se stinge-atunci o viaţă de durere”. Pentru toate aceste considerente, ultimul vers capătă forma unei concluzii prin care se recunoaşte nevoia prezenţei unei astfel de muze care poate metamorfoza îndrăgostitul. Transformarea acestuia e reliefată la nivelul registrului verbal, cele două verbe aducând în prim plan combustia internă a eroului liric: „Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.” (s.n.).

Observând că nu prezenţa fiinţei iubite, ci absenţa ei „declanşează trăirea erotică“, Florin Mihăilescu opinează că sonetul Când însuşi glasul „conţine în germene datele esenţiale ale schemei erotice eminesciene”: iubita – una ideală şi pierdută (cum însuşi remarcă amar în finalul poeziei) – este reconstituită pe baza amintirilor, pe un vădit fond oniric. De altfel, registrul verbal este grăitor în acest sens.

Spre a putea trăi nostalgia departelui, eroul liric recurge la o stare propice rememorării, poetul folosind prezentul evocării: „Când însuşi glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii…” Punctele de suspensie din finalul versului al doilea evidenţiază trecerea din planul real în cel oniric. Componentele toposului himeric – de unde doreşte îndrăgostitul ca iubita să se desfacă – sunt neguri reci şi umbra vremilor. Acestea se află în strânsă  legătură cu viitorul ipotetic, el fiind nucleul a trei întrebări: „…chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?// Puterea nopţii blând însenina-vei/ Cu ochii mari şi purtători de pace?” – s. n. Sunt întrebările cele mai tulburătoare adresate iubirii.

Atitudinea contemplativă a eroului liric se justifică, având în vedere faptul că „invocarea se transformă într-un murmur de adoraţie religioasă.” (Paul Dugneanu). Nu e vorba de o prezenţă anume, ci de o ipostază ideală, portretul fiinţei iubite fiind stilizat, reţinându-se doar esenţa lui – ochii mari purtători de pace. Să observăm că participiul purtători are, prin natura sa semantică, un dublu sens. E vorba de un destinatar intern şi de unul extern al păcii, al liniştii sufleteşti: cei doi protagonişti având parte de acelaşi „tratament” – ea, purtătoare a acestui „virus” şi el, potenţialul beneficiar al transferului.

Imperativul invocaţiei este mai bogat în semnificaţii. În primul rând, toate verbele sunt de mişcare (răsai, vii, coborite pleacă, arat-o, atinge), fapt ce traduce multitudinea trăirilor sufleteşti. Aceste imperative, în marea lor majoritate, intră în relaţie cu o serie de adverbe, conturându-se o acţiune voit încetinită: „Cobori încet … aproape, mai aproape,/ Te pleacă iar, zâmbind, peste-a mea faţă“. E lesne de sesizat că cele trei adverbe pe lângă verbul a coborî realizează un superlativ stilistic, spre a reliefa un timp subiectiv al erosului, a cărui acţiune aminteşte de cea similară din poemul Luceafărul (invocaţia Cătălinei către Hyperion: „Cobori în jos, Luceafăr blând”). Adverbul iterativ iar, în contextul celor două versuri citate mai sus, evidenţiază valoarea de ritual pe care o are acţiunea celor două verbe     (cobori şi te pleacă ).

Având în vedere finalul poeziei (care surprinde într-un vers drama unui mare singuratic), conjunctivul (care aparţine şi el oniricului) este unul al incertitudinii: „Ca să te văd venind –  ca-n vis, aşa vii/ (…) Să simt fiorii strângerii în braţă.” Verbele la conjunctiv ascund jocul aparenţă/ esenţă. Acest joc îşi va dezvălui esenţa tragică abia în finalul sonetului: în ciuda invocaţiei – descântec la care a apelat eroul liric, aceasta nu dă nici un rezultat.

Construcţia oximoronică a ultimului vers („Pe veci pierduto, vecinic adorato!”) face referire la o situaţie paradoxală: prezenţa prin absenţă a fiinţei iubite. Aceasta va rămâne pe veci departe, în sensul că va fi veşnic adorată, chiar dacă depărtarea dintre cele două suflete nu poate fi estompată. Acest paradox îl exprimă cele două vocative, ca şi punctuaţia versului – semnul de exclamaţie -, care  atrage atenţia asupra strigătului de disperare al celui care  n-a reuşit să-şi vadă visul cu ochii, rămânând prizonierul unei himere.

 


TĂCEREA DIN CUVINTE

CARMEN RADU

Judecata de aici

 

Moto: „Mor poveşti, se nasc poveşti

Numai sunt şi numai eşti

jumătatea unui zbor

ucis de dor”

George Ţărnea

 

Rădăcina iubirii noastre –

cochilie de melc

izgonită

din paradisul marin…

 

între viaţă şi moarte-

nisip de clepsidră…

între rai şi iad

măsura cu care

am dăruit

şi primit

viaţa…

 

purgatoriul meu?

e tăcerea

de tine.

 

 

Dezlegare de timp

mi-a curs timpul

ca o lacrimă

pe obrazul lui Dumnezeu…

Inima tăiată felii

am dat-o îngerilor

pentru aripi.

 

Lacrima n-a făcut minuni

iar îngerii

aveau o aripă frântă…

 

Arsura rugăciunii

m-a izgonit în viaţă.


Romanţele lui Eminescu

Cristina ILEA – clasa a XI-a A (LTNB)

Romanţele lui Eminescu reprezintă compendiul dramatic al unor concepţii de viaţă şi al speculaţiilor sale filozofice ameţitoare.

Romanţa “Pe lângă plopii fără soţ” reprezintă un manifest, conştientizat de toţi, mai putin ajuns la cunoştinţa fiinţei iubite: “Mă cunoşteau vecinii toţi -/Tu nu m-ai cunoscut/(…)/ O lume toată-nţelegea -Tu nu m-ai înţeles”. În primele două strofe se face constatarea şi reproşul eului liric faţă de otuzitatea femeii intelectuale, la care aspira (cu precădere romanţa îi este dedicată Veronicăi Micle), despre dragostea sublimă.

Părerea de rău din strofele III şi IV este echivalentă cu o poezie populară; sunt prezente multe elemente tradiţionaliste: moartea, nostalgia vieţii de speţă, trăirea mentală a zăcerii erotice (care poate duce şi la moarte), a împerecherii misterioase: „O zi din viaţă să-mi fi dat,/ O zi mi-era de-ajuns;”, „O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră, şi să mor.”

În următoarea strofă, Eminescu trece brusc la erotica metafizică. Dragostea reprezintă pentru el raţiunea vieţii, iar el o măreşte până la proporţiile unui mister cosmic. În concepţia lui iubita este cea care a pierdut căci, el este cel care ridică efemerul la eternitatea astrelor: „Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;” .

Strofa VI conţine un superlativ stilistic, modalitate prin care începe să se contureze portretul fiinţei iubite. Dacă ea ar fi răspuns dragostei, ar fi trăit prin opera eului liric, având veşnicia unei statui de marmură: „Cu ale tale braţe reci/ Înmărmureai măreţ,”. Este prezent şi laitmotivul braţelor reci, metafora stilistică ce descrie idealul feminin, acest  element făcându-şi apariţia şi in alte poezii, precum sonetul „Afară-i toamnă”.

Ajuns la hotarul dintre fizic şi metafizic, poetul se scufundă în mitologie, asimilând fiinţa iubită (în cazul în care ar fi întins mâna geniului) cu zânele, divinităţi statuare ce străbat din timpurile vechi. Dragostea devine nu numai o aspiraţie spre absolut şi capătă nuanţe păgâne. Şi aici, superlativul stilistic conferă unicitate iubitei: „Un chip de-a pururi adorat”.

Romanţa părăseşte în următoarele strofe zona mitologică. Iubirea lui devine una obişnuită, nesacralizată, el aparţinând teluricului, dar totuşi, făcând din dragoste o religie: „Căci te iubeam cu ochi păgâni”. Ideile poetice sunt profunde precum aceea a unei capacităţi de a iubi şi suferi, de origine ancestrală, până la era păgână.

Deja din acest punct putem observa cum poezia trece de la mânie la sarcasm, cade în misoginism şi mâhnire, făcând procesul femeii frivole. Eul liric se deşteaptă şi ilustrează o idee shopenhauriană: amorul te face să suferi; uitându-l, suferinţa încetează. El devine nepăsător faţă de femeia vremii sale burgheze şi propune educarea ei, în poezie răsunând vibrant admonestări şi imperative.

Poza ataraxică a strofei a X-a ne confirmă filozofia geniului inaccesibil contemporanului teluric, atestând totodată un orgoliu imens romantic: „Căci azi le semeni tuturor/ La umblet şi la port,/ Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort.”

Ultima strofă aduce un ultim reproş: nevoia acută de recunoaştere de către fiinţa iubită a dragostei eului liric; numai în acest mod iubirea putea fi sacralizată: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt,/ Şi noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.”

 

Scenariul erotic

în poeziile

Pe lângă plopii fără soţ şi Pe aceeaşi ulicioară


Elena GRIGORE – clasa a XI-a A (LTNB)

 

“Citind poeziile erotice ale lui Eminescu, se poate lesne observa că povestea de dragoste se desfăşoară după un anumit scenariu. Cea mai reprezentativă poezie este Dorinţa, fiecare strofă a acestei creaţii ilustrând momentele esenţiale ale scenariului: 1. chemarea, 2. întâlnirea, 3. contemplarea, 4. sărutul, 5. reveria (visul), 6. somnul (dorinţa de Nirvana)” susţine domnul prof. dr. Const. MIU în eseul “Scenariul erotic eminescian”. Poezia Pe aceeaşi ulicioară respect acest scenariu, dar nu în totalitate. “Pe lânga plopii fără soţ” se abate mai mult de la el.

Pe lângă plopii fără soţ înfăţişează ideea unei elegii erotice. Eroul liric trăieşte o iubire neîmpărtăşită. Titlul ne sugerează un gest de singurătate: ”plopii fără soţ”. Poezia este împarte în două părţi.

Partea întâi cuprinde primele opt strofe şi face referire la trecut. În prima şi a doua strofă eul liric face o raportare disjuncta a fiinţei iubite cu vecini dar şi cu întreaga lume, pentru a arăta unicitatea persoanei iubite. “Geamul ce strălucea” reprezintă o fereastră închisă a sufletului ei. În strofele a treia şi a patra timpul subiectiv al erosului se exemplifică prin articolul nehotărât o. în A treia strofă ar fi trebuit sa fie puse în scenă primele două momente ale scenariului. Chemarea este subînţeleasă, iar întâlnirea putea fi scurtă, dar trăită la extrem. Sărutul şi somnul sunt prezentate în strofa a patra, iar reveria lipseşte. În ultimul vers al acestei strofe ”O oră, şi să mor” se face referire la dictonul ”Carpe diem” şi somnul este asociat cu trecerea în nefiinţă a eroului liric. Folosind superlativul stilistic, folosit în strofa a şasea: “Ai fi trăit în veci de veci” poetul sugerează eternitatea iubirii şi faptul că pentru el fiinţa iubită învinge timpul şi este nemuritoare. Braţele reci demonstrează absenţa sentimentelor afective ale persoanei iubite. Strofa a şaptea o ridică pe fiinţa iubită la rangul de zână, aici ea atinge idealul feminin. În strofa a opta eul liric justifică intensitatea sentimentelor, spunând că trăirea din ochii lui este ereditară.

Ultimele trei strofe reprezintă a doua parte a poeziei. Ele fac referire la prezent, un prezent în care sentimentele de iubire ale eroului liric se transformă în indiferenţă şi nepăsare: “Azi nici măcar îmi pare rău”. În strofa a zecea fiinţa iubită este egalizată cu restul lumii, şi îşi pierde unicitatea: “Căci azi le semeni tuturor”. Ochii păgâni care iubeau şi sufereau acum devin reci, ca de mort făcând referire la “Luceafărul”. În ultima strofă fiinţa iubită este ridicată la nivel de divinitate care ar putea aprinde “candela iubirii”. În acest moment erosul ar fi atins pragul maxim.

Pe aceeaşi ulicioară este o poezie a iubirii pierdute şi face parte din lirica iubirii, dar şi a naturii. Deşi eroul liric a pierdut fiinţa iubită, îi rămâne fidel căutând-o veşnic “pe aceeaşi ulicioară”. Poezia, sub aspect structural, este împărţită în trei secvenţe.

Prima secvenţă cuprinde primele trei strofe, unde se fixează cadrul natural. Ca element al naturii. Pomii înfloriţi reprezintă sufletul eroului liric deschis către iubire. “Luna”, ca element romantic, este conştiinţa martor ce bate la fereastra sufletului fiinţei iubite.

A doua secvenţă începe cu strofa a patra, strofă în care eroul liric îşi aminteşte fiinţa iubită ca fiind “subţire şi gingaşă”. Aici are loc întâlnirea, fiind primul moment al scenariului erotic. “Tăinuitul boschet” este martorul poveştii de iubire dintre cei doi îndrăgostiţi. Contemplarea se regăseşte în strofa a cincia, când privirile şi gesturile iau locul vorbelor pentru că inimile lor sunt atât de aproape una de cealaltă încât  nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Sărutul se pune în scenă în strofa a şasea. Trezirea din visare, ce are loc în a şaptea strofă, este un şoc pentru eroul liric, deoarece acesta se loveşte de minciunile fiinţei iubite şi este dezamăgit profund: “Nu ştiam că-i tot aceea/ De te razimi de o umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeia.”