INVENTAR

Const. MIU

De când obţinuse aprobările de la Arhiepiscopie şi de la Primărie pentru cimitirul privatizat, la care visase atât, preotul Demirel nu mai avea somn. Voia ca totul să fie ca la carte!

A chemat de la Bucureşti un arhitect şi i-a spus cum vrea el să fie Casa Ceremoniilor, pe care avea s-o ridice în apropiere de Casa Parohială, poate chiar lipită, cu uşă care să dea dintr-una într-alta. Nici nu apucase bine omul să despacheteze bagajele, că preotul nerăbdător a început să deseneze pe o coală de hârtie cum avea să arate „casa” cu pricina, după ce mai înainte pusese pe masa din sufragerie un teanc de schiţe. Explicaţiile dovedeau simţ practic şi rafinament:

– Uite, domle Manlache, a început preotul să turuie, trăgând primele linii paralele, la capătul cărora scrise deasupra  unei săgeţi – CORIDOR –, uite-aicea dovadă că fac ceva cu cap, nu cu tărâţaru! şi indică apoi cu arătătorul cele două locuri diametral opuse ale corpului. Nu ca ăştia dup-acilea, care se prefac doar, însă habar n-au cum se face o fundaţie, mai adăugă el.

– Părinte, zău că ai ochi buni: vezi şi detaliile şi ansamblul! l-a complimentat admirativ arhitectul, după ce Demirel a desenat câte un dreptunghi în stânga şi în dreapta liniilor ce închipuiau „coridorul de acces”.

Preotul mâzgăli în fiecare dreptunghi câte o cifră. În dreapta trecu 1, iar în stânga 2. Reluă aceste cifre într-o legendă, pe care o notă în josul paginii.

– Ştii ce sunt astea? Se interesă el, punând degetul în dreptul fiecărei cifre.

– Ia, să vedem ce fantezii mai ai, părinte! mimă arhitectul o curiozitate vădit exagerată.

– Uite, la număruunu o să fie Salonu’ Cununiilor şi al Botezurilor, preciză el şi desenă apoi în aer o arcadă, pe care „scrise” cu degetul frontispiciul.

– Ai, că e interesant…

– Păi, cum să nu fie!… Tot salonu-ăsta va fi în lambriu alb. O să punem peste tot oglinzi de Veneţia: la uşi, la  ferestre, pe tavan şi pereţi, să poată vedea lumea mireasa, că o dată-n viaţă are parte de aşa ceva… Iar la botez, să-i vadă naşu lu ăla micu puţa mare!

Domnul Manolache râse cu poftă.

– Am zis eu că ai fantezii!… Da, ia, zi, la număru doi ce-o să fie?

– Exact pe dos: Popasu’ spre eternitate. În capela mortuară, adică în salonu-ăsta, pe care l-am botezat Popas, o să fie depus mortu pentru priveghere.             Sala va fi la fel de mare, ca la număruunu. Acolo, punem mese pentru nuntaşi, aici pentru parastas.

– Ai că te iau în echipa mea, că eşti bun ca proiectant! explodă arhitectul, într-un entuziasm nedisimulat. Trebuie să dai de băut!

Pe când gazda se pregătea să îndeplinească solicitarea musafirului său, se auzi soneria de la intrare.

– Ooo, damunceşti, părinte, nu te-ncurci! Remarcă noul venit, văzând hârtiile împrăştiate pe masa mare din sufragerie.

– Naşule, proiectăm cu domnu arhitect Manlache ceea ce-ţi spusesem c-am de gând să fac: o Casă a Ceremoniilor, se grăbi gazda să dea explicaţii. Ţi-am vorbit de proiectu-ăsta, de când făceam demersurile la cimitirul privatizat. Dacă tot ne privatizăm, trebuie şi o casă din asta!

Gică Prescure dădu aprobativ din cap. De când cu noul proiect pentru cimitir, îşi deschisese o nouă afacere profitabilă cu craniile de la groapa comună. Înjghebase un atelier unde prelucra materia primă, confecţionând din cranii felinare şi veioze pentru nunţi, botezuri şi parastase. Ajunsese să aibă şi comenzi din străinătate.

– Da, nu te-ai gândit ce-o să facă lumea până construieşti tu casa-asta? vru să ştie Gică Prescure.

Şi adresându-se arhitectului, adăugă:

– Primăria interzice oamenilor să mai facă nunţi şi parastase la restaurant! Au înfiinţat o comisie de control, care merge din casă în casă, să-i amendeze pe ăia care nu plătesc o taxă de întreţinere. Nu poţi să ai o casă ca asta – de ceremonii – cum îi spune finu, fără s-o întreţii!

– Nu cred că nu s-a gândit părintele la o soluţie chiar şi provizorie, fu de părere arhitectul. De când am venit, mi-a dovedit că are fantezie!…

– Au la dispoziţie, deocamdată, sala de festivităţi de la Primărie, ţinu preotul să lămurească. Asta doar până deschidem noi.

– Pentru nunţi şi botezuri, mai treacă-meargă, da cum o să bagi mortu în sala-aia, că primaru ştii doar ce culoare e?! se supără Gică Prescure.

–             Să-i dea carnet de partid, pe care să i-l pună în coşciug. Poate face şi dincolo o filială şi-l votează ăia, că aici şi-a cam făcut plinu, fu de părere Demirel.

– A propos de dincolo…  Finule, am venit să-i spui lu Angheluţă, groparu, că mai am nevoie de cinzeci de cranii… Am o comandă pentru Franţa, la o casă de vacanţă, şi pe care tre s-o onorez pân la Crăciun… Iar de săptămâna viitoare ne diversificăm: o să trecem pe confecţionarea de lampadare.

– Şi ce-ţi trebuie pentru astea?

– Cât mai multe oase de la palme şi labele picioarelor, pentru franjuri.

– Da, cum o să le-atârni? se băgă în vorbă şi arhitectul.

– Cu nailon de undiţe… Am încheiat deja contract cu un depozit de scule de pescuit, că ştiam că pentru finue floare la ureche să facă rost de „catalige”.

– Domle, eşti tare! îl felicită Manolache. Nu credeam că şi morţii se pot recicla…

– Se vede că dumneata nu prea dădeai pe la învăţământu politic, pe vremea Împuşcatului… N-ai cum să ştii de lozinca Nimic nu se pierde, totu se transformă! … Dacă mai trăia, cre că eram acu fruntaş în întrecerea socialistă! se lăudă Gică Prescure.

– Ce fruntaş, sigur erai declarat erou al muncii socialiste şi mai primeai şi medalie cu şnur din aur! plusă preotul, ca să-i facă plăcere.

– Finule, ia strigă la fina să aducă nişte cafele la băieţii veseli, comandă naşul, că eu am uitat că n-am venit cu mâna goală.

Scoase dintr-o sacoşă, lăsată lângă el, o pungă de cafea şi o sticlă cu vin.

– Asta e ca să bem aldămaşul, mai explică el.

– Fulvina nu-i acas!… E plecată la şcoală, se scuză Demirel.

– Ei, cum aşa? A găsit-o şcolarizarea pe nepusă masă?!

– Face nişte cursuri speciale, că dacă tot ne privatizăm, tre să fie cineva ca să vândă bilete la intrare…

– O să se supere naş-ta, că la ea nu vă gândiţi deloc! avertiză Gică Prescure.

– Lasă, naşule, c-o să-i treacă… O punem să rupă biletele şi-i dăm juma din încasări!

*

În ziua ştiută, Gică Prescure şi soţia s-au trezit cu noaptea-n cap şi-au început să se gătească de inaugurare. Ajunşi la faţa locului, nu mică le-a fost mirarea de ce-au găsit…

La mai puţin de trei zile, înainte de inaugurare, preotul avusese o idee genială. Stând tot timpul pe capul muncitorilor şi zorindu-i să termine mai repede cu finisatul, şi-a dat seama că holul care desparte cele două „saloane” este prea mare şi nefolosit la capacitatea maximă. Fără să anunţe proiectantul sau şeful de lucrări, le-a cerut oamenilor să se-apuce de săpat în hol.

– O să facem la subsol un bar de noapte, să nu se plictisească lumea care vine aici, s-a lăudat Demirel.

Săpăturile au dat la iveală cel mai mare osuar din sud-estul Europei, având o vechime estimată de specialişti la aproximativ cinci mii de ani. Bucuros, preotul a lipit la repezeală, pe toate uşile şi geamurile noii clădiri afişe, pe care scrisese acelaşi anunţ: INVENTAR LA NOUA GROAPĂ COMUNĂ!


Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s