INVENTAR

Const. MIU

De când obţinuse aprobările de la Arhiepiscopie şi de la Primărie pentru cimitirul privatizat, la care visase atât, preotul Demirel nu mai avea somn. Voia ca totul să fie ca la carte!

A chemat de la Bucureşti un arhitect şi i-a spus cum vrea el să fie Casa Ceremoniilor, pe care avea s-o ridice în apropiere de Casa Parohială, poate chiar lipită, cu uşă care să dea dintr-una într-alta. Nici nu apucase bine omul să despacheteze bagajele, că preotul nerăbdător a început să deseneze pe o coală de hârtie cum avea să arate „casa” cu pricina, după ce mai înainte pusese pe masa din sufragerie un teanc de schiţe. Explicaţiile dovedeau simţ practic şi rafinament:

– Uite, domle Manlache, a început preotul să turuie, trăgând primele linii paralele, la capătul cărora scrise deasupra  unei săgeţi – CORIDOR –, uite-aicea dovadă că fac ceva cu cap, nu cu tărâţaru! şi indică apoi cu arătătorul cele două locuri diametral opuse ale corpului. Nu ca ăştia dup-acilea, care se prefac doar, însă habar n-au cum se face o fundaţie, mai adăugă el.

– Părinte, zău că ai ochi buni: vezi şi detaliile şi ansamblul! l-a complimentat admirativ arhitectul, după ce Demirel a desenat câte un dreptunghi în stânga şi în dreapta liniilor ce închipuiau „coridorul de acces”.

Preotul mâzgăli în fiecare dreptunghi câte o cifră. În dreapta trecu 1, iar în stânga 2. Reluă aceste cifre într-o legendă, pe care o notă în josul paginii.

– Ştii ce sunt astea? Se interesă el, punând degetul în dreptul fiecărei cifre.

– Ia, să vedem ce fantezii mai ai, părinte! mimă arhitectul o curiozitate vădit exagerată.

– Uite, la număruunu o să fie Salonu’ Cununiilor şi al Botezurilor, preciză el şi desenă apoi în aer o arcadă, pe care „scrise” cu degetul frontispiciul.

– Ai, că e interesant…

– Păi, cum să nu fie!… Tot salonu-ăsta va fi în lambriu alb. O să punem peste tot oglinzi de Veneţia: la uşi, la  ferestre, pe tavan şi pereţi, să poată vedea lumea mireasa, că o dată-n viaţă are parte de aşa ceva… Iar la botez, să-i vadă naşu lu ăla micu puţa mare!

Domnul Manolache râse cu poftă.

– Am zis eu că ai fantezii!… Da, ia, zi, la număru doi ce-o să fie?

– Exact pe dos: Popasu’ spre eternitate. În capela mortuară, adică în salonu-ăsta, pe care l-am botezat Popas, o să fie depus mortu pentru priveghere.             Sala va fi la fel de mare, ca la număruunu. Acolo, punem mese pentru nuntaşi, aici pentru parastas.

– Ai că te iau în echipa mea, că eşti bun ca proiectant! explodă arhitectul, într-un entuziasm nedisimulat. Trebuie să dai de băut!

Pe când gazda se pregătea să îndeplinească solicitarea musafirului său, se auzi soneria de la intrare.

– Ooo, damunceşti, părinte, nu te-ncurci! Remarcă noul venit, văzând hârtiile împrăştiate pe masa mare din sufragerie.

– Naşule, proiectăm cu domnu arhitect Manlache ceea ce-ţi spusesem c-am de gând să fac: o Casă a Ceremoniilor, se grăbi gazda să dea explicaţii. Ţi-am vorbit de proiectu-ăsta, de când făceam demersurile la cimitirul privatizat. Dacă tot ne privatizăm, trebuie şi o casă din asta!

Continuă lectura

Reclame