TEOLOGIA SACRIFICIULUI

în Monastirea Argeşului

Prof. Dr. Const. MIU

În balada Monastirea Argeşului există o secvenţă ce include motivul visului şi cel al sacrificiului şi care aminteşte de tradiţia sacrificială ebraică a Vechiului Testament. În opinia unor comentatori ai semnificaţiei sacrificiului, în Vechiul Testament, ofranda are ca scop spiritualizarea „celor trei părţi componente ale fiecărei acţiuni omeneşti: gândire, vorbire şi săvârşire directă.”¹⁾

În baladă, necesitatea jertfei îi este comunicată lui Manole în vis (tot astfel cum profeţii Vechiului Testament comunicau cu cel Atotputernic): „ – Nouă meşteri mari,/Calfe şi zidari!/Ştiţi ce am visat/De când m-am culcat?/O şoaptă de sus/Aievea mi-a spus/Că orice-am lucra/Noaptea s-a surpa,/Pân-om hotărî/În zid de-a zidi/Cea-ntâi soţioară,/Cea-ntâi sorioară/Care s-a ivi/Mâini în zori de zi,/Aducând bucate/La soţ ori la frate./Deci dacă vroiţi/Ca să isprăviţi/Sfânta monastire,/Noi să ne-apucăm/Cu toţi să jurăm;/Ş-orice soţioară,/Orice sorioară/Mâini în zori de zi/Întâi s-a ivi,/Pe ea s-o jertfim/În zid s-o zidim!” Reluarea versurilor în care se solicită jertfa relevă importanţa acesteia, fără de care opera de artă nu poate fi terminată.

De observat că isprăvirea lucrului la Sfânta monastire

se află în relaţie directă cu sacrificiul: „Uciderea ofrandei trebuie să fie făcută numai în numele Celui Etern, ceea ce înseamnă că acel ce ia viaţa victimei nu trebuie să fie animat decât de intenţia de a săvârşi această faptă pentru numele Celui Etern…”(cf. Nachmanide, Commentary on the Torah. Leviticus, p. 23-24).²⁾

Să mai spunem că tânguirea Anei anticipează – prin reverberaţie (căci de trei ori se aude glasul Anei, când este zidită) melosul vieţii veşnice: „Chiar dacă trupul (…) este anihilat în scopuri liturgice, logos-ul (…), <<vocea>> sa spirituală experimentează miracolul prezervării şi transmutării sale în noua putere <<muzicală>> a vieţii veşnice…”³⁾ Se poate vorbi, în cazul tânguirii Anei de o polifonie sacrificială: „Manoli, Manoli,/Meştere Manoli!/Zidul rău mă strânge,/Trupuşoru-mi frânge!/(…) Manoli, Manoli,/Meştere Manoli!/Zidul rău mă strânge,/Ţâţişoara-mi plânge,/Copilaşu-mifrânge./(…)Manoli, Manoli,/Meştere Manoli!/ Zidul rău mă strânge,/Viaţa mi se stinge!”(s.n.). Că e vorba de o simfonie a destinului, în tonalitate gravă, reiese din cele patru subordonate consecutive (subliniate de noi), cât şi din felul cum reacţionează Meşterul: „Iar Manea tăcea/Şi mereu zidea/(…) Manoli turba/Şi mereu lucra”.(s.n.).

În balada Monastirea Aegeşului sunt detectabile două sacrificii: primul este sacrificarea aproapelui, în numele şi pentru Cel Atotputernic (pentru casa Domnului), iar cel de-al doilea este autosacrificiul. Jertfa de slavă (sacrificarea Anei) atrage după sine autosacrificiul, căci în cazul Meşterului, care s-a despărţit de aproapele său, întru Slava Celui Preînalt, acesta vine dintr-o inimă înfrântă şi smerită (cf. Psalmul 50: 15-18).

Smerenia Meşterului provine din înţelegerea cu gravitate a necesităţii jertfei şi acceptarea acesteia. Dacă în timpul zidirii, Meşterul Manole nu aude tânguirea Anei, concentrându-se în actul zidirii, aflat singur pe turla mănăstirii, de astă dată aude „un glas mult iubit”, glasul Anei, care îl strigă dintre ziduri: „Iată c-auzea/Din zid că ieşea/Un glas năduşit,/Un glas mult iubit,/Care greu gemea/Şi mereu zicea:/ – Manoli , Manoli,/Meştere Manoli!/Zidul rău mă strânge,/Ţâţişoara-mi plânge,/Viaţa mi se stinge.”

Din perspectivă umană, autosacrificiul reprezintă răscumpărarea păcatului jertfei. De aceea, se poate vorbi de o adevărată teologie a suferinţei Meşterului Manole, inerentă zămislirii frumosului duhovnicesc – Sfânta monastire a Argeşului.

NOTE: