Cristina ILEA
Cei mai grei ani ai veţţi sale trecuseră cu mari greutăţi şi frământări sufleteşti. Acum, că toate erau gata, se ridică de pe iarba umedă de rouă şi-şi îndreptă privirea spre capătul şirului de lemne, spre vârful dealului, acolo unde se afla biserica. În sfârşit, erau gata! Cele paisprezece cruci de lemn se ridicau stingher din dealul aspru către cerul senin cu neobişnuit de puţini nori. Matei, căci aşa il striga lumea, deşi numele său era cu totul necunoscut, încheiase în sfârşi socotelile cu trecutul, iar un nou capitol al vieţii sale se deschise o dată cu acea zi superbă de mai. Totuşi, o tristeţe sfâşietoare se citea în adâncul privirii sale melancolice de fiecare dată când privea spre una din crucile sale.
Preotul bisericuţei din deal sosi şi el cu un vas cu apă şi sfinţi ultima cruce, bătându-l pe umăr, prieteneşte, pe Matei. Părintele avea o barbă stufoasă, care-i acoperea mai mult de jumătate din faţă, ascunzându-i cu şiretenie vârsta. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu ochi blânzi şi albaştri ca cerul amiezei de mai.
-Ai terminat, Matei. Toate’s gata… mai rămâne un singur lucru de făcut, îi spuse cu o calmitate neliniştitoare.
Peste câteva ceasuri, toată zona Sovatei vuia de ştirea terminării crucilor. Unii bătrâni vedeau în acest fapt un lucru rău prevestitor, iar alţii nu băgau în seamă gestul ridicării lor, ci doreau să le vadă. Însă turiştii din zonă erau de acord cu cei mai tineri şi ardeau de nerăbdare să zărească cele paisprezece cruci ridicate una în continuarea celeilalte.
***
Cerul se înnorase spre un albastru-gri, iar soarele dispăru încet, cufundându-se în necunoscutul orizontului. Cei doi tineri care veniseră în drumeţie încă făceau fotografii crucilor şi aprinseseră o lumânare la bisericuţă.
-Andrei, mai bine am pleca, îi zori Cornelia pe tânărul care dorea să prindă cadre cât mai bune. S-a întunecat aproape de tot. Şi parcă mai şi picură…
-Mai stai puţin, aproape am terminat, îi spuse cu o voce gravă. Am nevoie de acest editorial.
Peste câteva minute, începuse să plouă de-a binelea astfel că terenul devenise atât de mocirlos încât nu au reuşit să coboare dealul cu bine. Cornelia se impacienta pe cât întunericul şi ploaia se ascuţeau mai mult.
-Ţi-am spus… dar nu ai vrut să asculţi, îi tot repeta fata.
-Taci! strigă Andrei, punându-i mâna la gură. Se aude ceva!
Se strecurară lângă nişte copaci, aşteptând în tăcere necunoscutul, dar cu ochii ţintă la acele bucăţi de lemn ce străluceau parcă şi în întuneric, când, deodată, văzură în faţa ochilor o siluetă neclară care se apropia cu paşi repezi de ei. Rămăseseră încremeniţi, fără să scoată niciun sunet atunci când silueta era la trei paşi în faţa lor. Un scârţâit scurt întrerupse liniştea ploii, iar un felinar se aprinse luminându-le chipurile: în faţa lor se afla un bărbat înalt, neîngrijit, cu un felinar aprins în mâna dreaptă.
-Aveţi nevoie de un adăpost? Uneori, seara poate fi foarte periculos aici.
Tinerii se uitară uimiţi când la bărbat, când unul la celălalt. După câteva clipe de schimb de priviri neînţelese, Cornelia rupse tăcerea:
-Da. Ne-a prins ploaia. Ar fi bine dacă am avea unde să ne adăpostim.
-Atunci, veniţi cu mine. Cabana mea este în apropiere.
–Ce faci? Îi şopti Andrei.
–Ce este bine, se smuci din strânsoarea puternică a fotografului. De ce spuneţi că este periculos? Există vreun criminal în zonă pe care poliţia nu l-a prins, sau tâlhari?
-Hmmm…, se întoarse bărbatul, acestea sunt lucruri omeneşti ce, cu greu se întâmplă aici; ceea ce este cu adevărat mai periculos… este tulburarea altor orânduieli sufleteşti.
Cornelia şi Andrei au rămas imobili pentru câteva secunde. Nu ştiau dacă acest om care le lumina calea către un adăpost era întreg sau nu la minte, dar paşii hotărâţi ai tinerei continuară căutarea unui loc ferit de ploaie.
Doar fulgerele năprasnice luminau din când în când poteca şi cabana care, în ochii năpăstuiţilor, părea ruptă dintr-un film de groază. Obloanele vechi apărau pe jumătate geamurile murdare, iar draperiile deveniseră gri cu trecerea timpului. Când păşiră înăuntru, un miros greu de smirnă arsă le traversară căile respiratorii, conducându-i la o tuse seacă. Bărbatul aşeză felinarul pe masă şi aprinse focul în semineu. Deasupra flăcărilor se afla un mic ceaunel.
-Doriţi un ceai?
În atmosfera sumbră a camerei, cei doi descoperiră un bărbat cu ochi cenuşii, trişti, obraz neras. Imaginea fantomatică o bărbatului te speria, dar mai degrabă, te cuprindea un sentiment de milă la vederea ei.
-Vă rog, nu vă deranjaţi.
-Staţi jos. Luaţi un loc la masă. Cum aţi ajuns aici? Sunteţi din partea locului?
-De fapt, nu, îi răspunse Andrei. Am venit din Bucureşti să fotografiăm crucile. Sunt interesante, cred că am prins nişte cadre bune.
-Să înţeleg că aţi citit despre ele?
-Nu mare lucru. Doar legende de prin diverse reviste.
-Ehh… adăugă cu mâhnire. Legende… legende… doar una e cea adevărată.
-Şi care ar fi aceea? întrebă cu un oarecare interes Cornelia.
Bărbatul turnă ceai în trei căni pe care le aşeză pe masă. Trase un scaun şi îşi lăsă gluga jos; pe gât se putea observa un semn ciudat…
-Se spune că în aceste zone se întâmplă lucruri ciudate.
-Fenomene paranormale?
-Se poate spune şi aşa, dar mai degrabă spirituale.
-Fantome?
Bărbatul făcu o pauză aruncându-şi ochii trişti la icoanele de pe peretele răsăritean, apoi spuse:
-Da… spirite neliniştite care încă mai cutreieră pământul în căutare de răzbunare… sau pur şi simplu, uneltirile diavolului.
-Vă rog, povestiţi-ne…, spuse cu glas blând Cornelia.
-Prea bine, dar şi atunci când veţi credea că mint, atunci să mă credeţi cel mai mult…
-Bine. Începeţi, spuse Cornelia scoţând un reportofon pe masă, asigurându-se că este pus în funcţiune.
-Cândva, prin aceste zone, a crescut un băieţandru ascultător şi cu credinţă mare în Dumnezeu. Era singur la părinţi şi aceştia îl iubeau ca pe ochii din cap. Fiind atât de credincios, nelipsind la nicio slujbă a bisericuţei din deal, mama sa a considerat să-l dea la o şcoală teologică pentru a deveni preot atunci când va creşte. Zilele treceau în mare tihnă iar Matei, căci aşa cred că îl chema, a crescut, şi fuse trimis la cea mai apropiată şcoală teologică pentru studii. Băiatul învăţa bine, iar dupa ceva vreme a venit în vacanţă, acasă. Era de vreo douăzeci şi ceva de ani pe vremea aceea, iar zi de zi ajuta pe toată lumea care-l solicita, dar mai ales pe părinţi prin gospodărie. Totuşi… de la o vreme, avea accese de nebunie: era stresat şi nervos, şi uneori spunea că aude voci.
Mulţi localnici îi băgau în cap că dealul unde le este casa construită este bântuit şi acolo se află spirite malefice, iar în curând, Matei se credea posedat. Îl chemă pe părintele bătrân al bisericii la care se ruga, iar acesta veni cu dascălul său pentru a-i sfinţi casa.
Pentru o perioadă, sufletul lui Matei se linişti, dar vocile macabre din mintea sa începură, din nou, să nu-i dea pace. Părinţii erau tot mai îngrijoraţi, căci el se izola de toată lumea, până când, într-o seară cu ploaie torenţială ca aceasta, Matei fu cuprins de o stare de nelinişte puternică. Intensitatea vocilor se creştea cu fiecare fulger ce brăzda cerul întunecat; vedea în ceaţă şi nu mai distingea vocile părinţilor săi de cele fantomatice din mintea sa. La un moment dat, în locul părinţilor văzu nişte demoni cu ochii roşii care păreau că-i sorb fiecare bucăţică de suflet, aşa că, scoase din cămară o toporişcă, şi îşi ucise părinţii.
Se trezi a doua zi într-o baltă de sânge. Nu îşi amintea ce s-a întâmplat în seara trecută şi auzi că pe deal se îndreptau, cu mare zgomot, nişte oameni. Nu înţelegea ce se întâmplă până când nu îşi aruncă privirea către colţul de apus al odăii, unde erau aşezate cadavrele alor săi.
Un ofiţer de poliţie intră şi îl arestă. Îl duse la secţie. Degeaba încerca să le explice că nu-şi aminteşte nimic, căci paisprezece ani a avut de ispăşit pentru crima sa nefondată. Dar în cei paisprezece ani, începuse să-şi amintească de vocile malefice care-i întunecară cunoştinţa. Când a ieşit din închisoare, a început să construiască acest cruci…
O tăcere melancolică se difuza in atmosferă, iar caseta reportofonului încă înregistra.
-Paisprezece cruci… pentru fiecare an de pedeapsă.
-Impresionant…! exclamă Cornelia.
-S-a oprit ploaia. Cred că putem pleca. Mulţumim mult pentru că ne-aţi primit la dumneavoastră acasă.
-Şi pentru ceai şi poveste, de asemenea!
-Mi-a părut bine, domnule…, îi întinse mâna Andrei.
-Matei. Matei Corbescu, îi strânse mâna cald, cu o bucurie copilărească nefirească pentru un om de vârsta lui.
Andrei şi Cornelia părăsiră cabana ciudată, fiecare cu gândurile lui.
-Matei… murmură ea. Ce poveste ciudată. Oare o fi adevărat?
-Nu ai auzit? Este doar o legendă… stai liniştită. E doar potrivire de nume. Nu cred că am servit ceaiul cu un criminal.
-Totuşi…ceva în privirea lui mă neliniştea…
***
Matei privea cu blândeţe crucile spălate de ploaia de aseară. Acum i se părea că strălucesc în lumina caldă a soarelui de Mai. Acelaşi părinte cu barba stufoasă îl bătu pe umăr prieteneşte.
-Acum m-am mai liniştit părinte. Se va face dreptate…
-Se va face atunci când fiecare îşi va înfrânge acei demoni din interiorul lui, fără alte victime fizice şi sufleteşti.
-Crezi că se va termina vreodată?
-Atunci când eram dascăl, am crezut…
Dealul era puternic luminat în zona bisericii şi a crucilor. Verdeaţa ierbii avea o prospeţime aparte. Timpul părea că se dilată pentru cei ce gândeau acum cu sufletul…
METAMORFOZE 