CĂLĂTORI ÎN VISE

Mariana MAZÂLU

(clasa a XI-a A – LTNB)

 

 

Mireasma vremurilor trecute

Învie în noi speranţe,

Petalele de soare

Ne încălzesc sufletele.

Iar iluziile…

-de care nu o să ne vindecăm niciodată.

Ne ridică in văzduh.

Dar noi suntem doar

Simplii călători în vise.

 

DESTIN

 

Sufletul arde ca o jertfă…

Discul de foc se topeşte

În orizontul plumburiu.

Văzduhul se împrăştie în ea

Iar el caută răspunsuri…

Buzele ei roşii sunt pecete

Pe testamentul sufletului său.

A fost o dragoste puerila

Dar s-a pierdut în parfumul toamnei.

 

 

Reclame

Promisiuni deşarte

Hülya CURTAMET

Clasa a XI-a A (LTNB)

Noaptea tainica se lasă

Amintirile m-apasă.

Te caut printre stele

Şi nu eşti printre ele.

Îmi dai speranţe mii şi mii

Şi-mi spui că vei veni.

Te aştept plângând mereu

Închisă-n dormitorul meu.

 

Zadarnic

Zadarnic strunele viorii

Răsună-n adâncul inimii.

Zadarnic viersul înserării

Îmi cântă-n geam romanţa

Ştiind că tu ai o altă mireasă.

NU! Zadarnic susurul mării

Mă cheamă uitării.

Despărţire

Amintirile-mi răsar subit

Din ziua-n care te-am întâlnit

Mereu în şoapte îmi spuneai:

„Împreună vom fi necontenit”

Dar tu din nou m-ai dezamăgit.

Din clipa în care m-ai părăsit.

Tu

Eşti mireasma mea,

răsăritul meu suav,

nestemata mea,

visul meu solitar,

Chintesenţa existentei mele – TU!

Apusuri suave

Apusuri suave răsar în geam

Stele mii sclipesc feeric.

Valuri înspumate

Se apropie de mal.

 

14 CRUCI

Cristina ILEA

Cei mai grei ani ai veţţi sale trecuseră cu mari greutăţi şi frământări sufleteşti. Acum, că toate erau gata, se ridică de pe iarba umedă de rouă şi-şi îndreptă privirea spre capătul şirului de lemne, spre vârful dealului, acolo unde se afla biserica. În sfârşit, erau gata! Cele paisprezece cruci de lemn se ridicau stingher din dealul aspru către cerul senin cu neobişnuit de puţini nori. Matei, căci aşa il striga lumea, deşi numele său era cu totul necunoscut, încheiase în sfârşi socotelile cu trecutul, iar un nou capitol al vieţii sale se deschise o dată cu acea zi superbă de mai. Totuşi, o tristeţe sfâşietoare se citea în adâncul privirii sale melancolice de fiecare dată când privea spre una din crucile sale.

Preotul bisericuţei din deal sosi şi el cu un vas cu apă şi sfinţi ultima cruce, bătându-l pe umăr, prieteneşte, pe Matei. Părintele avea o barbă stufoasă, care-i acoperea mai mult de jumătate din faţă, ascunzându-i cu şiretenie vârsta. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu ochi blânzi şi albaştri ca cerul amiezei de mai.

-Ai terminat, Matei. Toate’s gata… mai rămâne un singur lucru de făcut, îi spuse cu o calmitate neliniştitoare.

Peste câteva ceasuri, toată zona Sovatei vuia de ştirea terminării crucilor. Unii bătrâni vedeau în acest fapt un lucru rău prevestitor, iar alţii nu băgau în seamă gestul ridicării lor, ci doreau să le vadă. Însă turiştii din zonă erau de acord cu cei mai tineri şi ardeau de nerăbdare să zărească cele paisprezece cruci ridicate una în continuarea celeilalte.

***

Cerul se înnorase spre un albastru-gri, iar soarele dispăru încet, cufundându-se în necunoscutul orizontului. Cei doi tineri care veniseră în drumeţie încă făceau fotografii crucilor şi aprinseseră o lumânare la bisericuţă.

-Andrei, mai bine am pleca, îi zori Cornelia pe tânărul care dorea să prindă cadre cât mai bune. S-a întunecat aproape de tot. Şi parcă mai şi picură…

-Mai stai puţin, aproape am terminat, îi spuse cu o voce gravă. Am nevoie de acest editorial.

Peste câteva minute, începuse să plouă de-a binelea astfel că terenul devenise atât de mocirlos încât nu au reuşit să coboare dealul cu bine. Cornelia se impacienta pe cât întunericul şi ploaia se ascuţeau mai mult.

-Ţi-am spus… dar nu ai vrut să asculţi, îi tot repeta fata.

-Taci! strigă Andrei, punându-i mâna la gură. Se aude ceva!

Se strecurară lângă nişte copaci, aşteptând în tăcere necunoscutul, dar cu ochii ţintă la acele bucăţi de lemn ce străluceau parcă şi în întuneric, când, deodată, văzură în faţa ochilor o siluetă neclară care se apropia cu paşi repezi de ei. Rămăseseră încremeniţi, fără să scoată niciun sunet atunci când silueta era la trei paşi în faţa lor. Un scârţâit scurt întrerupse liniştea ploii, iar un felinar se aprinse luminându-le chipurile: în faţa lor se afla un bărbat înalt, neîngrijit, cu un felinar aprins în mâna dreaptă.

-Aveţi nevoie de un adăpost? Uneori, seara poate fi foarte periculos aici.

Tinerii se uitară uimiţi când la bărbat, când unul la celălalt. După câteva clipe de schimb de priviri neînţelese, Cornelia rupse tăcerea:

-Da. Ne-a prins ploaia. Ar fi bine dacă am avea unde să ne adăpostim.

-Atunci, veniţi cu mine. Cabana mea este în apropiere.

Ce faci? Îi şopti Andrei.

Ce este bine, se smuci din strânsoarea puternică a fotografului. De ce spuneţi că este periculos? Există vreun criminal în zonă pe care poliţia nu l-a prins, sau tâlhari?

-Hmmm…, se întoarse bărbatul, acestea sunt lucruri omeneşti ce, cu greu se întâmplă aici; ceea ce este cu adevărat mai periculos… este tulburarea altor orânduieli sufleteşti.

Cornelia şi Andrei au rămas imobili pentru câteva secunde. Nu ştiau dacă acest om care le lumina calea către un adăpost era întreg sau nu la minte, dar paşii hotărâţi ai tinerei continuară căutarea unui loc ferit de ploaie.

Doar fulgerele năprasnice luminau din când în când poteca şi cabana care, în ochii năpăstuiţilor, părea ruptă dintr-un film de groază. Obloanele vechi apărau pe jumătate geamurile murdare, iar draperiile deveniseră gri cu trecerea timpului. Când păşiră înăuntru, un miros greu de smirnă arsă le traversară căile respiratorii, conducându-i la o tuse seacă. Bărbatul aşeză felinarul pe masă şi aprinse focul în semineu. Deasupra flăcărilor se afla un mic ceaunel.

-Doriţi un ceai?

Continuă lectura