Dorina UNGUREANU
Când te voi chema, toamnă, peste umbra mea
Tu plângi pământul, eu sorb o lacrimă de-a ta.
Căznindu-ţi spre mine trupul firav, desfrunzit,
Se desprind din tine flori pale ce ţi-au murit.
Tu mă strigi, toamnă, te răzvrăteşti ca o nebună,
Vântul ţi-e sălbatic, natura ţi se-nchină,
Păsări disperă, căindu-ne despărţirea,
Înrobită de nesomn mi-ai dorit nemurirea.
Exista asemănare între noi, toamnă, demult,
Mă doare să-ţi spun surioară, că nu-ţi mai sunt.
Un strop de fericire mă bântuie, mi-a rămas,
Mă-mbraci-n arămiu ce-ţi freamătă prinzând glas.
ILUSTRA BALERINĂ
Diademă pe părul bălai, prins la spate,
Lebădă-n rochia colilie, fină,
Dezgolite braţe albe sunt delicate,
Scena aşteaptă ilustra balerină.
Cortina cu falduri imperios se ridică,
Scâncesc viorile atinse-n surdină,
Survine-o linişte deplină, patetică,
Orchestra se-nfiripă în sala plină.
Ea graţioasă în unduirile line
Se roteşte – un fulg alintat de vânt;
Un picior întinde ,capul rezemat şi-l ţine
Arcuindu-şi trupul aplecat spre pământ.
Finalul dansului mirific se-apropie –
Imagine relevantă publicului ei;
Aplauzele furtunoase nu-ntârzie,
Aclamându-se numele balerinei.
REGELE ALB
La o margine de lume, într-o necuprinsă pădure,
Departe, se-aude strigătul febril al unui bătrân lup alb.
Ninge des, cu fulgi cernuţi mari, grăbiţi, ce se-aştern ca un covor dalb.
Haita-l urmează pe rege în noapte, primejdii să-ndure.
Viscolul se porneşte, crengile trosnesc de vânt, nervos gemând.
Natura-ncrâncenată, de un ger înţepător, freamătă.
Animalele pădurii înfricoşate, nu se-arată;
Doar lupii prea însetaţi, adulmecă avid omătul, mergând.
Se ivesc zorile, cu soare ce se scaldă-n roşu sângeriu;
E aşa linişte! Haita de lupi caută să se-ascundă;
Încă nici o mişcare, regele alb stă totuşi la pândă;
Deodată, din a sa vizuină iese un iepure zglobiu.
Ce ghinion! Biata făptură surprinsă e fugărită!
Regele alb gâtu-i muşcă, îl înşfacă-n ghearele ascuţite;
Prada-i târâtă ,se zbate, se-apropie moartea ,târziu presimte !
Împresurată de haita ce urlă că e hămesită.