BAL MASCAT

Const. MIU

O găsi plânsă. A câta oară săptămâna- asta? Avea ochii înroşiţi de plâns şi suspina mereu. Oftă din toţi rărunchii şi când vru să-i ia capul între palme, ea îşi feri privirea – semn că voia să fie lăsată în pace. Era pentru a treia oară în ziua aceea, când o găsea plânsă. Asta nu era bine! „O femeie plânsă face riduri şi n-o mai place nimeni! îşi spuse. Eu nici atât!”

– Ce e cu tine, Fănica? Ce s-a-ntâmplat? Ce-mprejurare mi te-a schimbat?

Nu-i răspunse. Se întoarse cu spatele la el şi izbucni în hohote cu sughiţuri.

– Draga mea, calmează-te, o îndemnă, în timp ce se apropia iar. Hai, nu mai plânge, ştii că-ţi face rău!…

O ridică în capul oaselor. Era moale… Îi mângâie buclele castanii, o luă de bărbie, îşi atinse buzele de ale ei – buze de gheaţă – şi apoi o strânse tare la piept.

– Ia, spune, ce ai, eşti bolnavă? vru el să ştie.

– N-am nimic, răspunse ea, stins.

– Ei, cum aşa, când în ultima vreme te găsesc abătută şi mereu plânsă!… Nu se poate, pe tine te roade ceva! insistă el grijuliu.

– N-am nimic, lasă-mă-n pace! se răsti ea.

Asta nu-i plăcu. Îi vorbise calm, împăciuitor şi prevăzător. Nu suporta ca femeia să ridice tonul.

– Ce mama dracuai?!… Eu întreb cu frumosu şi ea face fiţe!… Vreau să ştiu, că d-aia sunt bărbatu tău, nu să    te-ascunzi! urlă el.

Se lăsă o tăcere grea. Tremurând de nervi, îşi aprinse o ţigară. „Ce poa să fie? Dacă ar fi fost bolnavă, sigur mi-ar fi spus. Niciodată nu s-a ferit de mine. Ce-o fi apucat-o? gândi el, uitându-se pe furiş la soţie. Să fi greşit eu cu ceva? Să i se fi năzărit ceva, iar eu să nu-mi dau seama că e vorba de atitudine sau – mai ştii – de înfăţişare?… La naiba!… Oi fi eu nepăsător, dar nici chiar aşa…”

Valerian Dositu îşi aminti că o îndrăgise pe Fănica de pe vremea când aceasta era ultimul an de liceu. Nu pentru faptul că obişnuia să impresioneze de fiecare dată noul profesor venit la acea clasă şi să fie luată drept elevă sârguincioasă, nici pentru tupeul ei de a se lua în gură cu vreun cadru didactic, ca să arate că e studioasă şi că a citit mai mult ca ceilalţi şi, ca atare, trebuie musai să i se dea întâietate, ci pentru că fata-asta oacheşă i s-a părut „un animal de rasă, numa bună de călărit”.

Se întrebă acum cine o fi făcut primul pas şi cine pe cine a sedus. El fusese cel care o îndemnase să dea admitere la institut, la filo, mai cu seamă că – o asigurase – vor fi împreună: din toamna-aia, avea să ajungă asistent universitar, la facultatea pentru care o îndemnase să opteze. Avea el o pilă pe la Secu şi acela îi promisese că-l ajută să promoveze, dacă şi el va semna un contract de colaborare… Dar totul va fi dosit, nu aşa, în văzu lumii!…

I-a rămas Fănicăi recunoscător pentru ajutorul dat la teza de Doctorat. Titlul ea l-a propus: Femeia de tip ovarian în literatura franceză. Discursul analitic viza un singur personaj care avea un nume predestinat – Madame Bovary. Cu ocazia asta, Valerian Dositu a realizat că are o femeie ambiţioasă: nopţi la rând citise fiecare capitol al romanului, iar dimineaţa, la cafea, i-l povestea cu lux de amănunte. El nu avea timp pentru lectură şi nici nu-i plăcea să citească, se plictisea repede, dacă nu dădea peste dialog! După-amiezile, se ocupa de redactarea lucrării. De fapt, transcria notiţele, pe care conştiincios şi le lua, în timp ce Fănica îi povestea subiectul, făcând pe alocuri şi unele aprecieri despre personaj şi care lui nu-i displăceau – avea fler intuind psihologia aceluia.

Ca s-o scoată din acea stare de disconfort, se duse la bucătărie, de unde reveni în scurt timp cu două cafele, pe farfurioara ei având grijă să pună două tablete de ciocolată, aşa cum ştia că-i place. Se duse apoi la bar şi pregăti două pahare cu coniac. Aşteptă ca Fănica să soarbă câte o înghiţitură din cele două licori, după care îşi îndemnă soţia   să-şi deschidă sufletul.

– Acum, îmi spui ce te frământă?

Dădu din cap aprobativ, însă fără a-i spune ceva, îi întinse nişte hârtii. Erau copiile ultimelor e-mail-uri trimise de fiul lor, Liviu. Era plecat de câţiva ani în Canada, cu o bursă de studii postuniversitare pentru un masterat în fitoterapie prin telepatie. După câteva luni de la sosirea pe pământul vecin cu cel al făgăduinţei, tânărul îşi anunţase  părinţii că se căsătorise cu o ţigăncuşă, manichiuristă la un salon de înfrumuseţare. Fănica se obişnuise cu greu la gândul de a fi soacră, fără a-şi fi văzut încă nora, decât doar în pozele trimise şi pe care le putea vedea la calculator cu un program special furat de Liviu. Lunar, avea crize de mamă părăsită de copilul iubit. După a treia criză, Valerian nu mai dădu importanţă isteriilor femeii – cum numea el aceste ieşiri ale Fănicăi. În ultima vreme, tânărul cerea insistent părinţilor să vină la el, pentru că nu se mai înţelege cu nebuna. Mama  îi ascunsese tatălui adevărul, crezând că Liviu se alintă şi încearcă prin stratagema asta să-i facă pe ai lui să vină acolo. În acea zi, când fusese găsită plânsă pentru a treia oară, băiatul ei întrecuse măsura: îi ameninţa că dacă nu vin în trei zile, se desparte, aşa cum făcuse şi când se căsătorise – fără încuviinţarea părinţilor.

*

La întoarcerea din Canada, Valerian Dositu a amânat cât a putut să-i povestească Fănicăi ce-a găsit acolo. La început, i-a spus că nu e nimic, Liviu i-a păcălit. I se făcuse dor şi voia ca măcar pe unul dintre părinţi să-l vadă în carne şi oase. Când i-a cerut să-i povestească de-a fir a păr, el i-a replicat că nu o poate face aşa frumos, cum numai ea ştie şi că ar fi fost mult mai nimerit ca ea să fi plecat. Dar pentru că a început iar să bocească, a fost nevoit să-i spună adevărul.: fiecare îşi găsise acolo pe altcineva. Asta nu era rău din cale-afară, numai că Liviu se-ncurcase cu un tip, iar „neagra” – cu o stripteoză, într-un bar de noapte. Şi, colac peste pupăză, Liviu a abandonat masteratul, de când s-a-nhăitat cu acela, iar acum lucrează ca supraveghetor într-un local de jocuri mecanice, ca să poată să-şi întreţină iubitul. Au hotărât,       într-adevăr, să divorţeze, dar vor s-o facă discret – la Paris. Acolo, în Canada, îi ştie toată lumea, iar acasă, dacă se-ntorc, trebuie să plătească şcolarizarea lui Liviu.

– Poate dai şi tu cu ghiocu, să-i aducem pe neisprăviţii ăia pe calea cea bună, spuse tatăl mai mult într-o doară. Sau du-te la mă-ta mare, că ăleia îi merge vestea mai ceva ca  mama Omida!

*

Ca să-şi revină din şocul primit, Valerian Dositu  s-a gândit că dacă tot se-apropie ziua Fănicăi şi pentru că împlineşte o sumă rotundă de ani, să dea o petrecere, la care invitaţii să vină travestiţi – un bal mascat, ca pe vremuri. Femeia a găsit propunerea grozavă şi, ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat lui Liviu, din ziua când a aflat de balul mascat, şi-a recăpătat buna-dispoziţie.

După câteva consultări cu cei apropiaţi, s-a convenit ca tematica pentru balul mascat să fie istoria Evului mediu. Dacă Fănica a promis că se ocupă de costumaţie, Valerian s-a văzut nevoit să facă rost de mobilier adecvat. Într-o seară, când plănuiau cum vor organiza evenimentul, el a respins din capul locului istoria românească, pe motiv că nu prezintă interes.

– La bărbaţi, fu el de părere, ai mai avea modele, mai treacă-meargă…

– Insinuezi că pe vremea-aia nu erau femei capabile! se supără Fănica.

– N-am zis asta! se apără Valerian.

– Ai uitat de doamna Chiajna, de domniţa Ralu, de muma lui Ştefan cel Mare, de mama Vrâncioaia, începu femeia să numere, coborând câte un deget în podul palmei.

– Dacă nu era baba-aia, cu atâţia plozi, nu şi-ar mai fi făcut nen tu Fane oaste! comentă Valerian ironic.

– De unde dracu ai mai scos-o şi p-asta?

– Păi, ce, eu nu ştiu?… După fiecare luptă, poposea la mama Vrâncioaia şi-o puneau de mămăligă. Ăla cică era vestit pentru făcăleţu din dotare…

– Ai stat tu la curu lor! făcu femeia a lehamite.

– N-ai de un să ştii cum se-mbrăcau pe vremea-aia… D-aia ziceam şi eu că era la modă goliciunea femeii… Iar de mobilier, ce să mai vorbim – rogojina era de-ajuns.

– Şi ce propui?

– De cât să mă gândesc la Răzvan şi Vidra, că ăla stătea numa sub papucu muierii, mai bine-ar fi să ne orientăm spre istoria Angliei şi a Franţei…

Zis şi făcut. În scurt timp, ea găsi o garderobă întreagă din epoca victoriană, iar el cumpără o sufragerie stil Ludovic al XIV-lea.

Balul a ţinut până în zori. Aşteptase cu înfrigurare sosirea invitaţilor, să vadă toaletele cucoanelor. Acum, la plecarea tuturor, era extenuată. Se aşeză pe recamier, să-şi tragă sufletul după atâta alergătură. Avusese ideea ca ea să fie Richelieu, iar Valerian să poarte vestimentaţia marchizei de Pompadour. Au făcut furori printre invitaţi, iar la parada modei, organizată sub forma unui concurs ad-hoc, ocupaseră locurile întâi… Şi pentru că la acea oră matinală avea chef de iubit, îl chemă pe Valerian.

– Unde eşti, marchizo? Hai, să ne iubim puţin mai mult, cherie!

Veni şi se aşeză alături. Îi cuprinse talia şi apoi simţi cum se revarsă o ploaie de săruturi pe ochi, pe gură, pe gât, în timp ce se căznea să-i desfacă hainele.

– Opreşte-te!

– Nu, de ce?

– Am spus să încetezi, lasă-mă!

– Hai, nesuferită mică, nu mă mai fierbe-atât!

– Am spus: NU!

– Cherie!… Ia-mă-n braţe şi munceşte-mă!… Vreau!… J envie de toi!

– Nu pot!… Mi s-a schimbat sexul!… Iar la vibrator  am consumat bateriile!…

Îşi dădu la repezeală hainele şi văzu cu stupoare că păţise la fel.

– Ce ne facem acum?! întrebă speriată.

– De la ţoalele-alea ni se trage! Nu trebuia să le luăm cu împrumut, iar tu să le fi dat măcar într-o apă…Ce dracu, nu te ştiam împuţită!…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s