CIMITIR PRIVATIZAT

Const. MIU

Când a primit fax-ul, nu i-a venit să creadă. L-a mai citit o dată şi încă o dată, rămânând înmărmurit.

Fără întârziere, a sunat la Mitropolie, spre a cere lămuriri. I-a răspuns secretarul, care i-a spus că Înalt Preasfinţitul e plecat din ţară, la un simpozion ecumenic. Prea multe nici el nu ştie şi, până la întoarcerea aceluia, să se descurce cum o şti. Şi i-a trântit telefonul în nas.

Preotul Demirel nu-l înghiţea deloc pe acest demnitar, care cu toate că îi fusese coleg de studii, îl pizmuia rău de tot, trimiţându-i pe cap controale peste controale. De ce? Doar pentru simplul motiv c-ar fi vrut să-i ia scaunul, pe care stătea „de când lumea şi pământul” – cum explica el înciudat, după a treia tentativă. Acel secretar era vestit pentru comerţul ilicit cu icoane vechi, care an de an luau calea străinătăţii. Presa locală publicase numeroase articole despre această afacere oneroasă, cu filieră în toată ţara, şi chiar dacă Poliţia demarase o anchetă, iar Patriarhia se autosesizase, făcând propria anchetă, nu se dovedise nimic adevărat. Nici când au apărut în presă tot felul de articole despre felul dubios cum se făcea admiterea la Teologie sau cum promovau cei mai mulţi studenţi – pe bani, fără măcar să fi dat măcar pe la vreun curs, nimeni nu l-a putut clinti din loc pe acest Teofil Şpagoveanu – cum îi spunea lumea, bănuit fiind că numai el ar fi în spatele acestor afaceri mai puţin ortodoxe.

Fax-ul cu pricina preciza că printr-o ordonanţă de urgenţă dată de guvern, trebuia făcută privatizarea neîntârziată a cimitirelor – condiţie inerentă pentru reformarea societăţii civile. În Metodologie, erau stipulate trei „trepte”: Redimenionare, Restructurare şi Reciclare. Atât şi nimic mai mult!… Termenul era împovărător: trei zile!… Preotul a chemat administratorul, groparul, clopotarul şi pe coana preoteasă, şi au întors situaţia şi pe faţă şi pe dos, o noapte întreagă:

– Cu restructurarea o mai scoatem noi la capăt, dar ce facem cu celelalte! s-a văicărit administratorul.

– Nea Lucică, vociferă preotul îmbufanat, dumneata nu spui nimic clar şi concret şi te văicăreşti mai ceva ca o babă! Lasă presupunerile…

– Nu mai avem locuri! avertiză Angheluţă, groparul.

– Aşa e! interveni coana Fulvina – preoteasa. La Adresa înaintată la Primărie, în care solicitam extinderea cimitirului, consilierii n-au răspuns de mai bine de şapte ani!.. Nu se poate face redimensionare prin extindere!

– Aşa e, aşa e, încuviinţară ceilalţi în cor.

– Dar dacă redimensionarea se referă de fapt la mărimea gropii? vru să ştie clopotarul. Că ăştia de la guvern sunt în stare de orice, numai să le facă pe plac ălora de-afară… Parcă văd c-o să organizăm licitaţie: cine face groapa mai adâncă, mai largă şi mai…

– Tu nu eşti în toate minţile, Bebe?! se supără Angheluţă. Ştii doar că gropile sunt standard. Ca la miss! Şi desenă în aer dimensiunile cu pricina…

– Să ştiţi că ăsta micu are dreptate, interveni Demirel.

– Adică de ce, părinte? se miră Angheluţă.

– Dacă tot nu putem să ne extindem pe orizontală, o facem pe verticală!

Toţi făcură ochii mari, aşteptând explicaţii.

– Cu ocazia asta, facem şi un Regulament de ordine interioară, pe care-l trimitem spre avizare la Primărie. Important e că o să fie primul de acest fel de la noi…

Preotul Demirel luă o foaie de hârtie şi notă:

1. Ţinuta la intrarea în cimitir va fi decentă.

„Nu poţi veni aici ca acasă”, mai explică el.

– Da‘, la cine se referă ţinuta decentă, părinte, la mort sau la însoţitori, sări administratorul.

– Normal că la însoţitori, că pe mort îl îmbraci frumos, ca pentru ultimu‘ drum… E la mintea cocoşului!

2. Cei care primesc pomană vor avea în dotare o singură sacoşă (nu mai mult!), comercializată prin serviciile noastre funerare.

La acest punct, preotul fu nevoit să dea alte lămuriri: „Nu poţi spune cerşetori, că ăia din UE stau cu ochii pe noi şi iar or să ne bălăcărească în parlamentu‘ lor şi în presă… Ca să evităm discriminările şi îmbulzeala – ştiţi şi voi că unii se-ngrămădesc, de se calcă-n picioare, să ia pomană de mai multe ori –, pomanagii trebuie musai să aibă la ei o sacoşă nici prea mică, nici prea mare, că noi nu încurajăm obezitatea!”

2. A. Primitorii de pomană vor achita o taxă lunară de staţionare.

2. B. Pentru cei fideli (care nu se duc şi-n altă parte), punem la dispoziţie abonamente. Pentru pensionari, veterani de război, elevi şi studenţi – reducerile sunt de cincizeci la sută!

3. Se va plăti o taxă de groapă, iar la solicitarea clientului, firma noastră de servicii funerare va efectua lucrări pentru morminte supraetajate, în funcţie de numărul membrilor de familie.

4. Din momentul publicării prezentului Regulament în Monitorul Oficial, morţii se îngroapă numai în picioare!

„O să scoatem pe piaţă sicrie cilindrice şi va trebui să facem o campanie serioasă, ca oamenii să înţeleagă avantajele acestei poziţionări strategice, în mormânt. Vor fi primii la înviere!” atenţionă preotul asistenţa, ridicând arătătorul spre tavan.

– Asta înseamnă că noi o să avem cilindru‘ la poarta cimitirului, se bucură Fulvina.

– Ajungem şi acolo, nu te grăbi!

Uite, să vă zic acu‘ cum facem restructurarea… Morţii vor fi dezgropaţi şi puşi în ordine alfabetică. Nu de când au decedat, că la unii nu se mai ştie!… Ăsta va fi punctul cinci în Regulament.

– Nu e bine! interveni administratorul. Sunt de acord să-i dezgropăm, că mai facem şi noi un ban cu parastasele, motivă el acordul, da‘ nu să-i aşezăm apoi în ordine alfabetică!

– Da‘, de ce nu vrei matale, nea Lucică? se supără Bebe clopotarul.

– Ăştia din ziua de azi sunt nişte analfabeţi!

– Ai dreptate! făcu împăciuitor preotul. Nu cunosc literele şi o să avem bătaie de cap…

– Atunci, ce propui nene? interveni şi Angheluţă.

– Le dăm numere, ca la Loto…

– Ştii că e o idee grozavă! se veseli preotul Demirel. Săptămânal, organizăm o tombolă, iar câştigătoru‘ va fi înmormântat gratis de noi!… La punctu‘ şase, trecem tombola!… O să-l invităm pe Înaltu’, să tragă el, cu mânuţa lui, că tot îi place să fie băgat în seamă, şi în felu‘ ăsta ne are şi pe noi în vedere…

– Cu osuaru‘ cum rămâne?

– Că bine zici, nea Lucică. Nimic nu-ţi scapă!… Eu cred că ăsta e bun pentru a treia treaptă prevăzutăîn ordonanţa de urgenţă.

Se făcu linişte. Fiecare dintre cei prezenţi se gândea ce i-o fi trecut preotului prin minte cu Reciclarea-aia! Demirel se uită la ei şi observă că stăteau gură-cască, aşteptând minunea.

– Tot eu să vă luminez, că întunericu’ iadului vă mănâncă! psalmodie el pe nas… Punctu‘ următor e crematoriul… O să calcinăm oasele!

– Cu aprobarea cui? ceru alte lămuriri administratorul.

– Cum a cui?… A Sanepidului şi a Primăriei… În Nota explicativă o să trecem – MOTIVE ECO: igienizare şi salubrizare. Doar e la modă !… Va fi primu‘ cimitir privatizat şi ecologic din lume: igienă la standarde nu europene, ci mondiale!

– Să nu uitaţi că pentru cenuşă o să avem nevoie de spaţiu pentru depozitare, fu de părere coana Fulvina. Alţi bani, altă distracţie…

– Banii or să curgă – gârlă, nu alta! Iar de distrat, om vedea pe unde… Lumea e mare!

– Pân‘ la urmă, ce facem cu cenuşa, părinte? întrebă Angheluţă, vădit interesat.

– O vindem… Afară!… Am citit undeva că americanii au descoperit o metodă ieftină şi eficientă, prin care fac diamante din cenuşa morţilor… Noi le dăm materia primă, iar ei produsu‘ finit… Deschidem şi un magazin, de care o să se ocupe Fulvina.

Pe când preotul Demirel se pregătea să dea forma finală a Regulamentului de ordine interioară a cimitirului privatizat  Eternitatea, coana preoteasă se trezi vorbind:

– Avem o problemă, părinte… Săptămâna trecută, mi-am făcut analizele, povesti ea. Şi mi-a ieşit rezultatu‘ că am sânge verde!… Le-am repetat la spitalu‘ judeţean şi n-au greşit: e verde!… Mi-au zis să nu intrăm în panică, pentru că e ceva normal: o dată cu încălzirea globală, cică primele modificări se văd în sânge…

– Dimineaţă, pleci cu nea Lucică la Bucureşti. Te duci şi refaci analizele! hotărî preotul.

Cazul ei făcuse vâlvă. Mai întâi în oraş, apoi în tot judeţul şi datorită ziarelor şi televiziunilor cu programe de ştiri – în toată ţara. La scurt timp, toate agenţiile de ştiri de pe mapamond relatau cu lux de amănunte acest caz unic în istoria medicinei. S-a crezut mai întâi că e o făcătură, o farsă, spre a ieşi din anonimatul cotidian. Însă, după ce a fost supusă unor investigaţii amănunţite la Institutul de Medicină legală, specialiştii au ajuns la concluzia că acest caz trebuie luat în serios. Singura ei explicaţie dată celor care au chestionat-o dacă are habar de unde i se trage, a fost că este vegetariană. Fiind singura în viaţă şi nemaiavând rude – e de la sine înţeles că de sânge –, a fost întrebată de părinţi, bunici şi străbunici. S-a format o altă comisie care a identificat în comuna sa natală  locul de odihnă al răposaţilor. Rămăşiţele pământeşti ale acelora au fost testate la mai multe centre medicale din străinătate, iar concluziile au arătat la fel:  numai ea are sânge verde. Visul i se repetase preotului trei nopţi la rând.

Cu rezultatul analizelor în mână, preotul Demirel se întreba acum dacă n-ar fi mai bine să se declare şi el vegetarian. Citise un nou articol, unde se menţiona că cele mai căutate diamante sunt cele provenite din cenuşa oamenilor cu sânge verde. Cu greu se hotărî să-şi ţină preoteasa numai pe verdeţuri. Apoi, pregăti banii: o să meargă la piaţă, să cumpere salată, o ladă cu banane, două de portocale şi alte citrice, iar pentru el – o friptură, pe care o s-o facă la grătar, cum îi place lui – în sânge!