Marian Dragomir
În comportamentul lumesc văd cheia nemulţumirilor tale.
Peste streaşina privirii tale tronează neliniştea.
Ducându-ţi mâna la tâmplă îţi omori bătăturile frunţii.
Lumea noastră este bună pentru a descătuşa stihul din lut.
Pălăria mea îmi aminteşte cât de stins este soarele.
Mergând pe strada confund privirea populaţiei cu izbirea de nepăsare.
Totul este grăbit în indiferenţa lumii.
Pana ruptă este tresăritul sângelui din mâna dreaptă.
A duce destinul este meseria pescăruşilor de pe corăbii.
Desfă-ţi umerii şi eliberează imensele, disperate urme de paşi.
Pleoapele te susţin să nu pici în tine.
Întunericul este înainte de a dormi pe gene.
Sub visul meu este un spaţiu imens populat de tăcere.
Peste viaţa pură stă un butoi de peşte putred.
Tot ce rămâne după durerea fizică este închipuirea unui fizic impotent.
Semnătura mă irită ca ruinele unui mândru castel.
Liniştea unui ceas trecut este amprenta unui viitor sumbru.
Trădarea este o rememorare a singurătăţii zilnice.
Dacă te prefaci toata viaţa ajungi să te împlineşti.
Lângă trandafirul roşu mai dăinuie un muşuroi de râme.
Zăpada este solitudine în mişcarea permanent.
Îmi frâng picioarele să pot merge dincolo de tine.
Măsoară oasele să ştii unde ţi se termină carnea.
Ce rămâne din întuneric este marginea vieţii?
Se observă din agitaţia maimuţei că omul acesta a învăţat mult.
METAMORFOZE 