Florian BRATU
Curiozitatea este o trăsătură definitorie a fiinţei umane: este adevărat că nu orice fel de curiozitate poate constitui şi obiectul meditaţiei. Credem că numai acele fragmente ale universului care declanşează uimirea şi fascinaţia sunt demne de a fi luate în consideraţie. Privirea curioasă a artistului, a omului de ştiinţă, a celor care, printr-o decizie individuală, se izolează de faptele mărunte, nesemnificative, sunt atraşi de o forţă cu mult mai mare de tainele nevăzutului, de fenomene pe care puţine fiinţe le pot sesiza, toţi aceştia au o privire diferită de ceilalţi. Ei sunt aceia ce au puterea de a propune şi uneori de a institui o viziune coerentă asupra universului, singulară pentru masa comună a fiinţelor. Dincolo de locul comun al acestor adevăruri se poate găsi identitatea privirii autentice.
Toate aceste constatări sunt frumoase, dar îndoiala îşi face simţită prezenţa când e vorba de realitatea percepută, de calitatea ei, de gradul de prezenţă autentică în existenţa celui ce o caută în diferite contexte, cu feţele ei mereu schimbătoare. Imaginile pe care realitatea le oferă sau le descoperă privirea mereu avidă de obiecte şi fiinţe sunt schimbătoare prin ele însele sau privirea este aceea ce schimbă culoarea şi sensul imaginilor dezarticulând fără să vrea ceea ce era dat?
Prin structura ei, privirea are o funcţie importantă, şi anume de a stabili un contact între două figuri, între două straturi ale lumii instaurând o relaţie, o punte de comunicare între dorinţe, între aspiraţii, între sensuri ce trebuie să fie des-văluite în adevărata lor construcţie. Este limpede că acest contact nu se poate stabili decât cu condiţia ca participarea sensibilă să fie prezentă în cele două puncte: privirea ce caută şi fiinţa ce se lasă mai mult sau mai puţin descoperită.
De la curiozitate la fascinaţie diferenţa se accentuează: prima este o formă de atracţie pe care o provoacă lumea prin articulaţiile sale, cea din urmă este o formă profundă atunci când obiectul privirii conduce la o perspectivă. Importanţa acestui termen pe care-l invoc – perspectiva – rezidă în responsabilitatea[1] pe care o presupune: existenţa sa este determinată de gândirea constructivă, de ideea de existenţă împreună cu alteritatea vizibilă sau virtuală. Perspectiva implică invitaţie la privirea unui eu care iese din modul său de a fi singular, care se ex-pune în dorinţa de întâlnire într-un spaţiu comun, cel creat prin suferinţă de cele mai ulte ori, dar purificat de intenţia de a intra împreună în diferenţa des-văluită, transparentă a unei lumi alt-fel observată, alt-fel construită, cu sensuri nevăzute sau inaccesibile ochiului obişnuit.
Existenţa unei priviri diferite deranjează anumite fiinţe cantonate în mediocritatea repetiţiei, a seriei, a inconştienţei: faţa nevăzută a altor fiinţe şi lucruri, a altor lumi decât cea personală atrage reacţii din cele mai neaşteptate, unele chiar nefericite. Nu există un repertoriu precis al receptării reacţiilor fiinţelor în circumstanţe speciale, în faţa unor evenimente neaşteptate, neobişnuite; în schimb există pretenţii ştiinţifice, adică puncte de vedere extrem de relative, dar arogante prin modul de a fi prezentate ca certitudini, în realitate expuse de dragul de a se face văzut, de a fi cunoscut.
Ideea de mai sus nu-şi are originea într-o privire neutră, obiectivă: aici ridicolul nu are limite. Argumentul este că întotdeauna privirea ocupă o poziţie de la care îşi construieşte perspectiva. Dacă poziţia privirii are un sens, o direcţie superioară din punct de vedere axiologic, de abia atunci se poate vorbi de o privire constructivă, iar autenticitatea ei poate deveni în unele cazuri axiomatică.
În actul privirii autentice eul se transcende, construind punţi durabile între el şi alteritate, observată ca altcineva sau altceva al lumii. Ideea de durată instalată de privire nu este o formulă gratuită: ea a existat graţie unor fiinţe de excepţie care nu aveau ca obiectiv parvenirea. Parvenitul nu are nimic autentic în el, nici titlul, nici poziţia: el nu este, el are. Socialul stă adesea sub semnul verbului a avea în sensul său malign, de sursă destructivă cu aparenţe fardate. Ce se ascunde în spatele fardului…ţine de zoologie.
Durata privirii autentice se poate verifica în toate planurile existenţei umane. Sensul construit dăinuie peste timpul cronologic, peste timpul material supus eroziunii. Opera autentică, reflex al privirii autentice, dăinuie peste veacuri în conştiinţa fiinţei umane: exemple se găsesc în orice istorie a fiecărui segment al umanităţii. Din nefericire, aceste exemple constituie excepţia faţă de medie, faţă de faţada lustruită a mediocrităţii.
Privirea este polidirecţională, dar autentică este numai aceea ce fiinţează pe axa verticală care l-a înnălţat pe Om de la stadiul de vieţuitoare, de la regnul necesităţii la sfera ideii, în „transcendenţa activă”[2]. În acest spaţiu al trăirii în lumea ideilor puţini au acces cu adevărat: restul sunt travestiuri ale unor euri minate de fals. Numai privirea ce ştie şi poate să pătrundă dincolo de vizibil, de imaginile iluzorii ale realităţii ce nu este ceea ce pare, poate să capteze prin asceză calităţile unui myst.
Mulţi chemaţi, puţini aleşi! formulă care trimite la iniţiere şi calităţile care li se cer aspiranţior la vederea
ce transgresează reflexele pavloviene. Privirea profundă nu trebuie asimilată măştii agresive şi hidoase cu aere serioase pe care o afişează diferiţi indivizi cu funcţii, dar fără nici un har artistic sau ştiinţific (prin aceşti doi termeni înţeleg invenţia autentică, nu repetiţia sterilă cu alţi termeni sau parafraza care este tot un mimetism inferior de furt ridicat la cote de autenticitate de fiinţe cu carenţe psihice grave). De la privirea canibală la privirea autentică este un drum de milioane de ani.
Iniţierea privirii este o etapă esenţială în descoperirea lumii şi a sinelui. O condiţie apare în mod necesar: constituţia personală: nu orice individ care se bucură de tăvălugul democraţiei, al nivelării identităţilor poate fi iniţiat dacă structura sa este fondată pe o incapacitate clară la ascensiunea dincolo de datul imediat al realităţii. Sensibilitatea conştiinţei la spectacolul lumii devine un parametru de măsură a captării esenţelor, dar şi o condiţie a identităţii autentice. Diferenţa dintre sensibilitatea artistică, înfrigurată şi suferindă în actul perceperii feţei ascunse a lucrurilor şi a fiinţelor şi slăbiciunea organică a individului comun este enormă.
Este inadmisibilă confuzia ce se creează între dreptul la ceva anume şi valoarea intrinsecă sau dobândită printr-un efort susţinut şi multă suferinţă. Istoria e teatrul de producere a tuturor schismelor şi deformărilor posibile: în spaţiul ei câţiva castraţi psihic pot crea condiţiile instaurării criteriilor de performanţă a minciunii, a delaţiunii, a travestiului cu şi fără ştaif. E vremea lor… Ei pot pentru că au, dar nu sunt decât măşti caraghioase sau groteşti ce populează, aidoma viermilor, spaţiul mundan. Viermuiesc, dar nu trăiesc profund. Faţa lor este o imagine deformată a răului, numită ştiinţific faţă negativă de un Erwin Goffman. Ipocrizia şi-a făcut loc şi în spaţiul artei, al ştiinţei: este vremea când spectacolul grotesc şi canibal al acesteia atinge cote nemaivăzute în istoria umanităţii. Privirea ipocrită devine etalon, criteriu de promovare al valorii: absenţa acesteia implică consecinţele cunoscute: izolarea, vânarea, marginalizarea, procedee bine aplicate cu tenacitatea tipică a impotenţei mentale, cunoscută sub numele popular de prostie. Artistul autentic sesizează acest spectacol cu o privire relativ detaşată de turpitudinile unei existenţe otrăvite de neputinţa de a fi. A avea formă humanoidă nu semnifică în mod necesar a avea un rost în existenţă. Antropoidele ştiinţifice investite cu puterea a controla pe alţii sunt de fapt cópii ale donatorilor de titluri şi privilegii. Filozofia lor şi a celor ce i-au plasat pe scena supervizării măştii autorităţii este simplă : Dai, dau! Si au dat din toate organele, la care se adaugă o pungă de galbeni moderni: asta e marea filozofie a parveniţilor ieşiţi din diferite bordeie de antropofagi ahtiaţi după carnea semnului. Acum e timpul privirii şi al gândirii canibale: identitatea este exilată pe această planetă mustind de codoaşe antropoide al căror demers este al travestiului şi ifoselor ştiinţifice! De la grajd la ştiinţă, brusc şi fără drept de apel. Delaţiunea, şantajul şi linşajul: singurele lor arme. Cunoaşterea pentru această subspecie este o ficţiune la care nu are de fapt acces, ci accese canibale ale „gândirii” frustrate.
Formula Pantôn metron anthrôpos, o axiomă din antichitate adică omul, măsură a lucrurilor, devine azi o farsă tragică. Care om, care măsură? Poate másură a autenticităţii de către hoardele travestite.
Ce loc mai poate ocupa privirea iubitoare, privirea agape[3] într-o astfel de lume? Ei bine, tocmai aici intervine identitatea autentică ce nu se lasă impresionată de tertipurile cotidiene ale prostiei „libere”, statuată ca etalon social. Identitatea autentică priveşte alteritatea şi spectacolul ei cu înţelegere pentru a se putea situa în concertul universului la modul armonic. Identitatea, aşa cum o percep fiinţele autentice, nu poate urî, nu este minată de deficienţă, de traume disimulate, pudrate vulgar; dimpotrivă, ea observă şi caută, uneori cu preţul suferinţei, o remodelare a alterităţii alterate funciar dar cocoţată pe valoare ca o căpuşă.
[1] Charles Vidil, Individu et societé. Réflexions sur l’ homme et la culture, La Pensée universelle, Paris, 1977, p. 184-187. Fundamentală este remarca lui Vidil când observă că « Agapé este formatoare de sine » p. 186.
[2] Sorin Tudor Maxim, Peripatethice, Editura PIM, Iaşi, 2010, p. 147- 191.
[3] Marius Cucu, Transcendenţa activă, Editura Institutul European, Iaşi, 2010.
METAMORFOZE 