EMINESCOLOGUL

Const. MIU

Dintr-un elan de mimetism specific primatelor, şi-a zis că lumea la care aspira de pe băncile facultăţii trebuie să aibă un nume cu rezonanţă. Doar şi profesorul său de literatură română veche, agasat de numele de familie, împrumutat de cine ştie ce strămoş din lumea păsăretului – Răţoi –, în ciuda terminaţiei pur masculine, după multe insistenţe la secretarul de partid, obţinuse de la Starea civilă un certificat de naştere nou-nouţ, pe numele de Răteanu.

Universitarul nostru n-a avut nevoie de temenele la partidul unic, pentru că fiind colaborator la cooperativa ochiu’ şi timpanu’, s-au ocupat tovărăşeii, care au primit o notă informativă despre intenţia lui de a semna cu nume bombastic „reala contribuţie la patrimoniul cultural naţional, cu recenzii şi studii literare” – cum avea să-şi justifice el cererea.

Provenind dintr-o familie ardeleană sănătoasă cu nouă copii – principala condiţie pentru angajatorii de la faimoasa cooperativă –, încă din anii studenţiei, ambiţia sa fără margini i-a nutrit gândul de a-şi depăşi anonimatul social, căsătorindu-se cu o colegă, fata unui popă dintr-o comună răsărită, dintr-o zonă turistică montană, de prin părţile Bucovinei. „Căposu‘ ăsta de ardelean o să ajungă departe!” a exclamat admirativ ofiţerul de legătură, după ce şi-a înştiinţat superiorii despre ceea ce avea de gând subiectul.

Imediat după Revoluţie, a revenit la facultatea de unde-şi luase zborul în ‘82 şi îşi încropise un cămin în oraşul acela, din nord-vestul ţării, spre a fi alături de mentorul său, marele Giordaş – cum îi spuneau conspirativ studenţii. Marele Mentor, în aspiraţia sa de a ajunge decan sau poate chiar rector, avea nevoie de oameni fideli, spre a-l susţine.

Cornel Boteanu n-a făcut prea mulţi purici la catedra special înfiinţată, unde marele său protector visa că fostul său discipol îşi va îngropa tinereţea, dând la iveală studii inedite de eminescologie. După numai un an, şi-a luat tălpăşiţa, cu coada-ntre picioare. Revoltaţi că Boticu (aşa i se spunea, căci nu se ştie cum se aflase de adevăratul său nume şi de vechea îndeletnicire de pe vremea împuşcatului) se ţinea de racolări, studenţii de la Litere şi-au avertizat îndrumătoarea de an că dacă acela va continua cu umpluturi colaţionate de la marii istorici literari, îl vor da afară din sala de curs şi-l vor lua la şuturi.

Când a fost întrebat de ce a plecat aşa repede, apropiaţilor le-a răspuns, negru de supărare, că el nu poate face naveta 250 de kilometri săptămânal, fără să i se deconteze drumul.  Un intelectual se cuvine a fi respectat, iar un cercetător ca el are nevoie de linişte, de o casă, spre a fi stabil, nu pe drumuri. „Tot mai bine era pe vremea lu‘ Ceaşcă, dom‘le! Îţi dădeau casă, iar valorile se respectau!” încheia el sentenţios, de fiecare dată.

La Baia Mare, fusese primit cu braţele deschise, că doar era om al locului – ardelean get-beget. Dar nimeni nu se interesase de trecutul său oneros, nici măcar presa, al cărei răsfăţat era. Reluându-şi aceleaşi metehne,  profesorul universitar dăduse în presa locală şi în câteva reviste obscure on-line, din străinătate, interviuri peste interviuri, în care se lăuda sus şi tare că toată viaţa şi-a dedicat-o studierii operei poetului nepereche. „Cinşpe ani de cercetări neîntrerupte, zi de zi şi noapte de noapte, i-am închinat lui Eminescu!” perora el de fiecare dată.

– Cum de-i dau crezare limbricului ăstuia ce se visează eminescolog, fără să-i ceară vreo dovadă palpabilă? se întrebă într-o bună zi Felix Bratu – un pamfletar redutabil, care-l ştia prea bine pe Cornel Boteanu, de pe vremea când acela îi fusese student.

– De ce eşti cârcotaş şi nu crezi omu‘ ! îl certă un confrate, cu care se conversa la o cafea, pe teme scriitoriceşti.

– Ciripoiu‘ ăsta nici în somn nu putea să studieze atât amar de ani opera lui Eminescu. Să fim serioşi!

– Cum adică nici în somn?…

– Ar fi trebuit să doarmă de trei ori pe-atât, că ăsta nu numai că sforăie, da‘ vorbeşte în somn şi bătut în cap cum îl ştiu, ziua n-ar mai fi ţinut minte ce-a visat noaptea!