MĂŞTILE lui Adrian PĂUNESCU

 

Prof. Dr. Const. MIU

Din lista cărţilor de care dispun Fundaţia Iubirea şi Editura Păunescu, am ales şi volumul Măştile însângerate – proze scurte scrise între 1969-2001 (Editura Păunescu, Bucureşti, 2001), împins şi de curiozitate: Ia, să vedem – mi-am spus – dacă prozele scurte ale Maestrului se ridică la nivelul poeziei? Trebuie spus, din capul locului, că de la prima scriere – O maimuţă şi atâta tot – se vede mâna artistului! Îmi vine în minte dictonul latinesc „Pauca sed matura”. Comparativ cu volumele de versuri, deocamdată singurul volum de proză scurtă, prin conţinut şi tehnici de realizare, relevă cititorilor talentul incontestabil al lui Adrian Păunescu şi ca prozator. Spun aceasta, pentru că scriitorii noştri consacraţi au rămas în istoria literaturii fie numai ca poeţi, fie numai ca prozatori. Cazul lui G. Călinescu ori Arghezi sunt rarisime: la primul, istoricul şi criticul literar copleşesc romancierul şi, mai cu seamă, poetul, la cel de-al doilea, poetul e mai presus de prozator şi pamfletar. Ar mai trebui amintit, pentru literatura contemporană, mai aproape de zilele noastre, Marin Sorescu – poet şi dramaturg în egală măsură de valoroşi. Prin cartea noastră, Publicistica lui Marin Sorescu (Editura Cellina, Craiova, 2006), am încercat să relevăm faptul că publicistica soresciană nu este cu nimic mai prejos, chiar dacă istoria literară l-a reţinut deocamdată pe scriitorul născut la Bulzeşti doar ca poet şi ca dramaturg.

 

 

Proza scurtă a deceniilor 7 şi 8 a secolului trecut se bazează, în speţă, pe situaţii paradoxale, personaje groteşti şi absurde, toate acestea fiind agrementate cu umor şi ironie înţelegătoare. În cartea lui Adrian Păunescu, aceste caracteristici sunt recognoscibile şi în prozele scrise după 1989, dând astfel unitate volumului în discuţie.

Proza care deschide volumul de care ne ocupăm – O maimuţă şi atâta tot – aminteşte, nu atât prin subiect (cu toate că sunt unele similitudini), cât mai ales prin ironie şi absurd, de schiţa Gemenii, scrisă de subsemnatul, spre sfârşitul anilor ’80. Acolo, protagonistul, datorită habitudinilor, capătă trăsături ale animalului – tot o maimuţă. Aici, maimuţa capătă nu numai nume – Take – ca al stăpânului, dar prin prezenţa unor obişnuinţe comune, se ajunge – paradoxal – la substituire. Am făcut aceste precizări, în legătură cu cele două proze, ale căror autori nu aveau cunoştinţă de posibila lor existenţă, spre a se înţelege că asemănarea, fie şi parţială, este rodul intuiţiei.

Voi zăbovi asupra acestei proze, mai cu seamă că la publicarea ei în urmă cu 40 de ani, directorul de pe atunci de la România literară, George Ivaşcu, – după cum mărturiseşte autorul – „a afirmat că, o dată cu ea, se deschide un nou orizont al prozei” (p. 3).

La scurt timp după pensionare,

Take Pandele – „un funcţionar obişnuit de prin părţile noastre” –, spre a ieşi din monotonie, dar şi ca să verifice dacă omul se trage din maimuţă, s-a gândit să achiziţioneze una, nu însă prin cumpărare, ci furând-o, de la grădina zoologică. Paradoxal, după ce urangutanul este eliberat de la zoo („Ei zic că omul se trage din tine, dar te bagă-n cuşcă. Ăsta-i respect?” – p. 11), acesta devine captiv în casa lui Pandele, însă beneficiază de câteva „dotări”, ca pentru o rudă: „Pandele fu de acord să-i dea urangutanului o parte dintr-o odaie, prevăzută cu pat, masă, scaun, şi despărţită de restul camerei prin vergele de metal, ca o cuşcă.” (p. 15). Educaţia dată „rudei” apropiate, alături de copii (care sunt retraşi de la şcoală, de teamă să nu divulge „secretul de familie”) va da roade:  „Stăpâne, fii bun cu mine şi măreşte-mi cuşca. Nu mai pot, stăpâne, sunt şi eu cineva, e prea mică pentru mine.” (p. 16). Chiar dacă Pandele cedează şi mută gratiile în mijlocul camerei, aceasta fiind acum împărţită în mod egal, Tache nu se mulţumeşte, vrea o dublură la cheia de la cuşcă, şi pentru că e refuzat, mai întâi cere scandat libertate, iar mai apoi face greva foamei. Stăpânul va ceda din nou şi, după ce-şi cere iertare, „avu, în fine, sentimentul că discută cu o persoană, nu cu un animal.” (p. 19). Scandalizat că nu mai are pernă, cearşaf pe pat şi nici plapumă, acesta le găseşte în cuşca lui Take, însă pentru că se simte obosit şi îi e somn, nu se mai sinchiseşte să le care la loc. Se produce o substituire benevolă. „Munca intelectuală” a lui Take, pentru „scopuri înalte” (cum el însuşi s-a lăudat că se pregăteşte) se va desăvârşi în momentul când se hotărăşte trimiterea urangutanului înapoi, la grădina zoologică. Abia la sfârşitul prozei, echivocul dispare: a fost într-adevăr o substituire. Dovada? Cel care ajunge la zoo are aceeaşi stereotipie verbală, despre care am aflat chiar la început, când ne-a fost prezentată „cartea de vizită” a micului funcţionar, care-şi exprima dezacordul, nemulţumirea sau lehamitea rostind invariabil „Prostii ! Prostii !” Aşa se întâmplă şi la final: „Cuprins de un somn fără scăpare, în cuşcă, urangutanul îşi mişcă buzele, rumegând un fel de zgomote şi, dintr-o dată, el începu să repete somnoros (…) <<Prostii, prostii !>>” – s. n., p. 34.

Prin atmosferă, tehnicile de realizare, ca şi prin parabola omului ce are latent instincte animalice, „piesa” aceasta rezistă şi poate fi inclusă într-o antologie a prozei scurte româneşti din toate timpurile.

Celelalte proze exploatează în chip diferit paradoxul împins, uneori, până la absurd. Bunăoară, locuitorii unui sat (din proza Măştile însângerate) – mari amatori ai travestiului, obicei împământenit de sărbători –, pentru că nu au bani să cumpere măştile aduse de la oraş de un ajutor de regizor, îi oferă acestuia de-ale gurii. Întâmplarea face ca atunci când primarul care ceruse sătenilor să înceteze cu „măscările”, pentru că a refuzat să-şi pună şi el mască, în urma unor altercaţii să fie ucis. De frică să nu fie recunoscuţi, făptaşii nu şi-au mai scos măştile, iar când au vrut să le scoată, „au constatat că n-o mai pot face. Parcă le intraseră în obraz. Parcă li se resorbiseră în piele.” (p. 48). Anul următor, ajutorul de regizor le-a adus alt soi de măşti: „Îşi luaseră măşti de oameni”, însă, paradoxal, nu şi-au mai recunoscut casele şi, mai grav, „nu mai ştiau nici ei cine sunt.” (p. 49).

Flori pe mormântul gol prelucrează şi motivul dublului: după luni de pândă, Gheorghe Răducanu află că persoana care punea săptămânal flori pe locul de mormânt cumpărat de el este soţia sa. Femeia îi dezvăluie motivul venirii sale la cimitir: „Tu nu eşti Gheorghe, tu eşti Tudor, băiatul lui (care – precizează de la bun început naratorul – „semăna perfect cu tatăl său” – n. n.) […] tu l-ai luat pe taică-tău, la Cluj. Avionul a avut accident la decolare şi, în acest accident, tatăl tău, Gheorghe Răducanu, a murit, iar tu, Tudore, tu din acea zi încoace, ai început să spui că eşti Gheorghe Răducanu […] Aici e îngropat Gheorghe, tatăl tău, pe care tu crezi că l-ai omorât în acel accident şi din cauza asta, de-atunci în coace, te ascunzi de frică şi crezi că eşti Gheorghe, tot de frică.” (p. 82-83).

Puşcărie nemţească şi Regăsire prin cenuşă exploatează paradoxul. Prima în registru comic, a doua în registru tragic. Revenit în ţară, după o detenţie de doi ani în Germania (unde plecase la muncă, în 1990), Nae al lui Vişu se interesează cum ar putea să redeschidă procesul, iar avocatul „să obţină pentru tânărul român din Năsăud dreptul de a-şi duce până la capăt, în vechiul loc din Germania, sentinţa.” (p. 163-164).  Motivul – paradoxal şi ilar până la absurd – este acela că „de-o puşcărie nemţească, la mama ei, i se făcuse dor” (p. 164), pentru că în urma muncii prestate în puşcărie fusese plătit, iar cu banii trimişi acasă, tatăl său îi cumpărase o casă. În a doua proză menţionată, deşi a urât toată viaţa pe Mareşalul Antonescu (pe care-l socotea răspunzător de moartea primului soţ, comandantul unei nave militare) şi Marea Neagră, care „îi luase” doi bărbaţi, în scrisoarea testamentară, Felicia Manole cere imperios celor doi copii ai săi să depună banii economisiţi de ea în contul unei asociaţii, „ca să poată începe lucrările la Monumentul Mareşalului Antonescu, om pe care l-a urât toată viaţa, dar pe care, Dumnezeu să mă ierte, am început să-l înţeleg şi să-l iubesc (…) corpul meu neînsufleţit, vă rog să luaţi măsuri ca el să fie ars (…) şi cenuşa să-mi fie aruncată după şase săptămâni de la ceremonial, în Marea Neagră.” (p. 217-218).