ŞOPÂRLA

 

Const. MIU

 

               Liviu Pitilică era îmbrăcat la patru ace. În cancelarie, fremăta de nerăbdare, să vină comisia-aia odată şi să scape de stress-ul ce-l chinuia de mai bine de o lună.

Cu mai mult de trei ani în urmă, de când se hotărâse la titlul lucrării de grad, stătea în fiecare noapte on-line, la calculator, căutând cu înfrigurare materiale, care să-l lumineze măcar pentru tema de care era mândru pentru alegere. Însă, în ciuda acestor investigaţii nocturne şi aproape detectivistice, Liviu Pitilică nu găsise măcar o frază, care să-i satisfacă exigenţele de teolog adevărat, cum îl socotea soţia, lăudându-l în stânga şi în dreapta.

Abia aştepta să scape de povara susţinerii lucrării şi să se vadă cu poetul Dima Zer, ca să-i recite ultima lui compoziţie – un poem fantastic despre o şopârlă ce se visează dragon.

Cei doi poeţi locali îşi făcuseră bunul obicei de a se întâlni săptămânal la o cafea, citindu-şi unul altuia poeziile şi filosofând îndelung pe marginea lor. Şi unul şi celălalt aveau propriile fixaţii în aşa-zisele comentarii: dacă Dima Zer vorbea despre geometria cuvintelor şi repeta de fiecare dată aceeaşi „teorie”  (al cărei unic părinte se revendica), spunând cu emfază că numai un matematician cum era el poate fi şi poet autentic, pentru că fiecare cuvânt are o geometrie interioară, venită de la geometria dorului divin, profesorul de religie, Liviu Pitilică, nu se lăsa mai prejos şi-i repeta amicului său aceleaşi fraze despre cuvintele îndumnezeite şi revoluţia negativistă în gândire, făcută de Nice, al cărui discipol se considera a fi.

După miezul-nopţii, când terminase poemul-fluviu, la care lucrase febril aproape o săptămână, se dusese în baie, spre a-l declama în faţa oglinzii. Îi plăcea teribil să-şi studieze mimica, pe care o considera definitorie pentru înţelegerea mesajului de către public. Şi pentru că cineva bătuse în ţeava caloriferului, îşi mutase „scena” în holul mare de la intrarea în apartament, unde teatraliză fiecare strofă, modulându-şi vocea, însoţită de o gamă întreagă de gesturi hamlet-iene.

     Actor trebuia să te faci, puiuţ! îi spusese admirativ soţia.

Îşi aminti că Doina îl aplaudase îndelung, din pragul sufrageriei. Venise apoi cu agenda ei – mica biblie a sufletului, cum îi plăcea ei să alinte agenda ce avea copertele în filigran auriu – şi-i ceruse un autograf. „Pentru îngerul meu blond, cu ochi nenumiţi de căprioară labişiană!” – îi scrisese el şi semnase citeţ, aşa, „pentru eternitate”.

     Mă simt onorat să scriu în biblia sufletului tău, ca slujitor preaplecat!

      Pentru mine e o noapte sfântă, dragule, că te-a luminat Bunul Dumnezeu, fiindcă prea te căzneai să scrii poemu’ ăsta afurisit!

               –  Nu afurisi, păgâna mea neştiutoare şi iubitoare,

                ci mulţumeşte-i în genunchi Tatălui Ceresc, pentru că mi-a străluminat cugetul şi simţirea şi să mă nemuresc în carnea acestui poem fantastic, pentru care inima mea a lăcrimat după fiecare strofă.

      Numai tu, maestre, ştii cu adevărat ce-nseamnă chinurile facerii artistice! îi mai spusese ea admirativ, ştergându-şi o lacrimă. Îmi dau seama că pentru o mamă chinurile de a aduce pe lume un prunc sunt o bagatelă.

     Aşa-i că sunt blagoslovit cu talent! Or să moară de ciudă toţi duşmanii mei! Dima îmi repetă în van că e cel mai mare poet în viaţă. Se autosugestionează doar, bietul de el.

     O să aranjez cu Mioara, să te vadă tot oraşu’ la teve, recitând în premieră absolută capodopera asta, i-a mai promis Doina.

     Să-l invite şi pe Dima, că nu mi-e frică de concurenţa neloială. Să cadă lumea în extaz, când o să recit, că ăla e un gângăvit. Şi cu el de faţă, o să se lămurească, în sfârşit, cine e cel mai bun. Poemu’ ăsta va eclipsa toate cele şase volume ale poetaşului ăstuia naţional-local!

     Sunt sigură că o să se lase de scris. O să aibă coşmaruri, că-l scoţi în direct, la teve, pe linie moartă, iar lumea îl va da uitării.

     O să fie anonimu’ nostru drag. Îl iubesc sincer pe pigmeul ăsta ce se închipuie mare poet. Nu pot fi decât trist pentru asemenea fumuri.

     Acum, hai puiuţ, să furăm puţină somnică, îl îndemnase soţia. Mai avem numai trei ore, pân’ la ziuă! Ştii că mâine tre’ să fii freş la comisie.

 

*

               Venise la şcoală, de la prima oră, o dată cu femeile de serviciu, deşi  comisia avea să apară mai pe la prânz, când îi va invita mai întâi la masă pe domnii universitari. Nu mai avea răbdare şi pentru că habar nu avea cum o să se descurce, se hotărâse să scape de soţia grijulie, dar agasantă peste măsura suportabilului, şi venise să-şi ude florile din cabinet.

Toată lumea din şcoală cunoştea pasiunea lui pentru flori şi plante decorative. Femeile de serviciu, când intrau acolo, aveau impresia că au nimerit într-o grădină botanică. Pentru el, cele câteva flori şi plante însemnau Ochiul Neadormit al Raiului Preadamic. Făcuse rost de mai multe specii de ficus, asparagus, rosmarin, trandafiri şi crini japonezi, palmieri pitici şi jardiniere cu ferigi. La intrarea în sală, se putea citi un fragment din Divina comedia a lui Dante. „Vuoi, qui entrate qui, lasciati ogni speranza!”

 

*

             –    În sfârşi!… În sfârşit, am văzut şi eu azi un intelectual adevărat! se lăudă în cancelarie Doina Pitilică. Restul sunt umplutură!… În sfârşit – un intelectual adevărat! mai repetă ea şi răsuflă uşurată.

             –   Cum a fost la prezentarea lucrării? vrură să ştie câteva colege mai curioase.

             –    Dragă, să ştiţi că domnu’ Liviu a fost bruiant! A prezentat totu’ liber. Îşi făcuse el nişte fiţuici, da’ n-a mai fost nevoie. Comisia a rămas bouche-bé. Expozeul a fost miraculos! Original, cum îi e felu’, domnu’ Liviu a ilustrat tema, recitând un mega poem fantastic, scris az-noapte, despre o şopârlă care se visează dragon… Asta aşa, ca să vă rezum despre ce e vorba, da’ o să-l vedeţi la sfârşitu’ săptămânii la teve, unde va recita în premieră absolută această superbă creaţie dumnezeiască. Pentru oaspeţi, eu m-am oferit să le xeroxez poemu, ca să-l aibă ca amintire. Mai-mai să nu-mi ajungă un top de hârtie velină!

           –     Şi ce impresie a făcut comisiei?

           –     Domnu’ profesor universitar, Nicu Rondeţ, a promis că o să facă o adresă la Patriarhie, să includă poemu’ lui Liviu în programa şcolară.

           –  Care e titlul lucrării? mai întrebă cineva.

                –  Moralitatea creştină contemporană. Şi pentru curioşi, vă spun că protocolu’ ne-a ajuns la cinşpe milioane pentru trei persoane. Merită, dragă, toată comisia l-a aplaudat în picioare! Şi n-a scris nimic!… Înţelegeţi voi? Nimic-nimic! accentuă ea cu mândrie. Şi vă mai precizez că lucrarea o să o facă, nu vă fie teamă. Dar după ce venim din concediu, că pentru performanţa asta merită şi el un asemenea efort. De mâine, o să-şi ia concediu medical. E surmenat, drăguţul de el!

             Văzând că e privită cu neîncredere, Doina Pitilică mai spuse apăsat:

            – Este un INTELECTUAL ADEVĂRAT!… Dovada e la comisie!

           

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s