CIMITIR PRIVATIZAT

Const. MIU

Când a primit fax-ul, nu i-a venit să creadă. L-a mai citit o dată şi încă o dată, rămânând înmărmurit.

Fără întârziere, a sunat la Mitropolie, spre a cere lămuriri. I-a răspuns secretarul, care i-a spus că Înalt Preasfinţitul e plecat din ţară, la un simpozion ecumenic. Prea multe nici el nu ştie şi, până la întoarcerea aceluia, să se descurce cum o şti. Şi i-a trântit telefonul în nas.

Preotul Demirel nu-l înghiţea deloc pe acest demnitar, care cu toate că îi fusese coleg de studii, îl pizmuia rău de tot, trimiţându-i pe cap controale peste controale. De ce? Doar pentru simplul motiv c-ar fi vrut să-i ia scaunul, pe care stătea „de când lumea şi pământul” – cum explica el înciudat, după a treia tentativă. Acel secretar era vestit pentru comerţul ilicit cu icoane vechi, care an de an luau calea străinătăţii. Presa locală publicase numeroase articole despre această afacere oneroasă, cu filieră în toată ţara, şi chiar dacă Poliţia demarase o anchetă, iar Patriarhia se autosesizase, făcând propria anchetă, nu se dovedise nimic adevărat. Nici când au apărut în presă tot felul de articole despre felul dubios cum se făcea admiterea la Teologie sau cum promovau cei mai mulţi studenţi – pe bani, fără măcar să fi dat măcar pe la vreun curs, nimeni nu l-a putut clinti din loc pe acest Teofil Şpagoveanu – cum îi spunea lumea, bănuit fiind că numai el ar fi în spatele acestor afaceri mai puţin ortodoxe.

Fax-ul cu pricina preciza că printr-o ordonanţă de urgenţă dată de guvern, trebuia făcută privatizarea neîntârziată a cimitirelor – condiţie inerentă pentru reformarea societăţii civile. În Metodologie, erau stipulate trei „trepte”: Redimenionare, Restructurare şi Reciclare. Atât şi nimic mai mult!… Termenul era împovărător: trei zile!… Preotul a chemat administratorul, groparul, clopotarul şi pe coana preoteasă, şi au întors situaţia şi pe faţă şi pe dos, o noapte întreagă:

– Cu restructurarea o mai scoatem noi la capăt, dar ce facem cu celelalte! s-a văicărit administratorul.

– Nea Lucică, vociferă preotul îmbufanat, dumneata nu spui nimic clar şi concret şi te văicăreşti mai ceva ca o babă! Lasă presupunerile…

– Nu mai avem locuri! avertiză Angheluţă, groparul.

– Aşa e! interveni coana Fulvina – preoteasa. La Adresa înaintată la Primărie, în care solicitam extinderea cimitirului, consilierii n-au răspuns de mai bine de şapte ani!.. Nu se poate face redimensionare prin extindere!

– Aşa e, aşa e, încuviinţară ceilalţi în cor.

– Dar dacă redimensionarea se referă de fapt la mărimea gropii? vru să ştie clopotarul. Că ăştia de la guvern sunt în stare de orice, numai să le facă pe plac ălora de-afară… Parcă văd c-o să organizăm licitaţie: cine face groapa mai adâncă, mai largă şi mai…

– Tu nu eşti în toate minţile, Bebe?! se supără Angheluţă. Ştii doar că gropile sunt standard. Ca la miss! Şi desenă în aer dimensiunile cu pricina…

– Să ştiţi că ăsta micu are dreptate, interveni Demirel.

– Adică de ce, părinte? se miră Angheluţă.

– Dacă tot nu putem să ne extindem pe orizontală, o facem pe verticală!

Toţi făcură ochii mari, aşteptând explicaţii.

– Cu ocazia asta, facem şi un Regulament de ordine interioară, pe care-l trimitem spre avizare la Primărie. Important e că o să fie primul de acest fel de la noi…

Preotul Demirel luă o foaie de hârtie şi notă:

TEOLOGIA ICOANEI

Prof. Dr. Const. MIU

Idealul creştinismului este Sfinţenia. Esenţa acesteia este de natură spirituală. Concepţia ortodoxă despre perfecţiunea frumosului uman se concretizează în imaginile sfinţilor pictaţi pe icoane din lemn sau sticlă: „În aceste imagini există, pe de o parte – o asemănare cu realitatea; pe de alta – o depărtare de ea, spre esenţial, ideal şi spiritual.”¹⁾ Aspectul acesta îl întâlnim în versurile lui Coşbuc, din poemul Nunta Zamfirei: „Şi-avea o fată, – fata lui -/ Icoană-ntr-un altar s-o pui/ La închinat.” Recunoaştem în aceste versuri, care definesc metaforic idealul de frumuseţe feminină, prezentat în termeni superlativi, elemente aparţinând teologiei icoanei.

Aşa cum închipuie poetul idealul acestui tip de frumos, nu se poate face distincţie între sacru şi profan. Estomparea graniţei dintre sacru şi profan este dată, pe de o parte de turnura imperativă a versurilor citate, iar pe de altă parte de construcţia specifică fabulosului basmelor, care uzitează de superlative stilistice calitative. O asemenea construcţie transpare şi din primele două strofe ale poemului eminescian, Luceafărul: „A fost odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată,/ Din rude mari împărăteşti,/ O preafrumoasă fată./ /Şi era una la părinţi/Şi mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinţi/Şi luna între stele.”

Să observăm că portretistica celor două fete de împărat este mai aproape de cea a fabulosului basmelor, în sensul că se pune accentul pe unicitate. Dacă la Coşbuc această idee este reliefată prin intermediul repetiţiei („Şi-avea o fată – fata lui” – s.n.), la Eminescu, aceeaşi idee este scoasă în evidenţă, mai întâi, la nivel gramatical, cu ajutorul pronumelui nehotărât „una” („Şi era una la părinţi” – s.n.), iar apoi folosindu-se un superlativ stilistic de ordin calitativ („Şi mândră-n toate cele”). Să mai spunem că în versurile lui Eminescu, fondul de basm este mai accentuat, ideea de unicitate a fetei de împărat fiind pusă în valoare prin câteva „formule” specifice basmului: „A fost odată ca-n poveşti,/ A  fost ca niciodată” (s.n.).

Sub aspect teologic, în cele două poeme Frumosul este înfăţişat iconic, căci icoana este „semnul vizibil al unei realităţi invizibile.”²⁾ În Sensul teologic al Frumosului, Nichifor Crainic opinează că „Frumosul este începutul tuturor lucrurilor.”³⁾ Pentru ambele fete de împărat, „începutul” este unul al unei idile, în poemul coşbucian concretizate cu fericitul eveniment al matrimoniului, în cel eminescian fiind circumscrisă Frumuseţii care „poate fi cugetată sau trăită în epectază…”⁴⁾ numai de către Hyperion.

Hotărâre pe hârtie

Marian Dragomir

În comportamentul lumesc văd cheia nemulţumirilor tale.
Peste streaşina privirii tale tronează neliniştea.
Ducându-ţi mâna la tâmplă îţi omori bătăturile frunţii.
Lumea noastră este  bună pentru a descătuşa stihul din lut.

Pălăria mea îmi aminteşte cât de stins este soarele.

Mergând pe strada confund privirea populaţiei cu izbirea de nepăsare.
Totul este grăbit în indiferenţa lumii.
Pana  ruptă este tresăritul sângelui din mâna dreaptă.

A duce destinul este meseria pescăruşilor de pe corăbii.
Desfă-ţi umerii şi eliberează imensele, disperate  urme de paşi.
Pleoapele te susţin să nu pici în tine.

Întunericul este înainte de a dormi pe gene.
Sub visul meu este un spaţiu imens populat de tăcere.

DEPOZIŢIE

Const. MIU

Onorată instanţă,

mi-am omorât timpul

degeaba!

Curtea decide:

„Eşti condamnat

pe viaţă

să recuperezi timpul –

mai întâi cel pierdut!”

Pantôn metron anthrôpos ?

Florian BRATU

Curiozitatea este o trăsătură definitorie a fiinţei umane: este adevărat că nu orice fel de curiozitate poate constitui şi obiectul meditaţiei. Credem că numai acele fragmente ale universului care declanşează uimirea şi fascinaţia sunt demne de a fi luate în consideraţie. Privirea curioasă a artistului, a omului de ştiinţă, a celor care, printr-o decizie individuală, se izolează de faptele mărunte, nesemnificative, sunt atraşi de o forţă cu mult mai mare de tainele nevăzutului, de fenomene pe care puţine fiinţe le pot sesiza, toţi aceştia au o privire diferită de ceilalţi. Ei sunt aceia ce au puterea de a propune şi uneori de a institui o viziune coerentă asupra universului, singulară pentru masa comună a fiinţelor. Dincolo de locul comun al acestor adevăruri se poate găsi identitatea privirii autentice.

Toate aceste constatări sunt frumoase, dar îndoiala îşi face simţită prezenţa când e vorba de realitatea percepută, de calitatea ei, de gradul de prezenţă autentică în existenţa celui ce o caută în diferite contexte, cu feţele ei mereu schimbătoare. Imaginile pe care realitatea le oferă sau le descoperă privirea mereu avidă de obiecte şi fiinţe sunt schimbătoare prin ele însele sau privirea este aceea ce schimbă culoarea şi sensul imaginilor dezarticulând fără să vrea ceea ce era dat?

Prin structura ei, privirea are o funcţie importantă, şi anume de a stabili un contact între două figuri, între două straturi ale lumii instaurând  o relaţie, o punte de comunicare între dorinţe, între aspiraţii, între sensuri ce trebuie să fie des-văluite în adevărata lor construcţie. Este limpede că acest contact nu se poate stabili decât cu condiţia ca participarea sensibilă să fie prezentă în cele două puncte: privirea ce caută şi fiinţa ce se lasă mai mult sau mai puţin descoperită.

De la curiozitate la fascinaţie diferenţa se accentuează: prima este o formă de atracţie pe care o provoacă lumea prin articulaţiile sale, cea din urmă este o formă profundă atunci când obiectul privirii conduce la o perspectivă. Importanţa acestui termen pe care-l invoc – perspectiva – rezidă în responsabilitatea[1] pe care o presupune: existenţa sa este determinată de gândirea constructivă, de ideea de existenţă împreună cu alteritatea vizibilă sau virtuală. Perspectiva implică invitaţie la privirea unui eu care iese din modul său de a fi singular, care se ex-pune în dorinţa de întâlnire într-un spaţiu comun, cel creat prin suferinţă de cele mai ulte ori, dar purificat de intenţia de a intra împreună în diferenţa des-văluită, transparentă a unei lumi alt-fel observată, alt-fel construită, cu sensuri nevăzute sau inaccesibile ochiului obişnuit.

Existenţa unei priviri diferite deranjează anumite fiinţe cantonate în mediocritatea repetiţiei, a seriei, a inconştienţei: faţa nevăzută a altor fiinţe şi lucruri, a altor lumi decât cea personală atrage reacţii din cele mai neaşteptate, unele chiar nefericite. Nu există un repertoriu precis al receptării reacţiilor fiinţelor în circumstanţe speciale, în faţa unor evenimente neaşteptate, neobişnuite; în schimb există pretenţii ştiinţifice, adică puncte de vedere extrem de relative, dar arogante prin modul de a fi prezentate ca certitudini, în realitate expuse de dragul de a se face văzut,  de a fi cunoscut.

Ideea de mai sus nu-şi are originea într-o privire neutră, obiectivă: aici ridicolul nu are limite. Argumentul este că întotdeauna privirea ocupă o poziţie de la care îşi construieşte perspectiva. Dacă poziţia privirii are un sens, o direcţie superioară din punct de vedere axiologic, de abia atunci se poate vorbi de o privire constructivă, iar autenticitatea ei poate deveni în unele cazuri axiomatică.

În actul privirii autentice  eul se transcende, construind punţi durabile între el şi alteritate,  observată ca altcineva sau altceva al lumii. Ideea de durată instalată de privire nu  este o formulă gratuită: ea a existat graţie unor fiinţe de excepţie care nu aveau ca obiectiv parvenirea.  Parvenitul nu are nimic autentic în el, nici titlul, nici poziţia: el nu este, el are. Socialul stă adesea sub semnul verbului a avea în sensul său malign, de sursă destructivă cu aparenţe fardate. Ce se ascunde în spatele fardului…ţine de zoologie.

Durata privirii autentice se poate verifica în toate planurile existenţei umane. Sensul construit dăinuie peste timpul cronologic, peste timpul material supus eroziunii.  Opera autentică, reflex al privirii autentice, dăinuie peste veacuri în conştiinţa fiinţei umane:  exemple se găsesc în orice istorie a fiecărui segment al umanităţii.  Din nefericire, aceste exemple constituie excepţia faţă de medie, faţă de faţada lustruită a mediocrităţii.

Privirea este polidirecţională, dar autentică este numai aceea ce fiinţează pe axa verticală care l-a înnălţat pe Om de la stadiul de vieţuitoare, de la regnul necesităţii la sfera ideii, în „transcendenţa activă”[2]. În acest spaţiu al trăirii în lumea ideilor puţini au acces cu adevărat: restul sunt travestiuri ale unor euri minate de fals. Numai privirea ce ştie şi poate să pătrundă dincolo de vizibil, de imaginile iluzorii ale realităţii ce nu este ceea ce pare, poate să capteze prin asceză calităţile unui myst.

Mulţi chemaţi, puţini aleşi! formulă care trimite la iniţiere şi calităţile care li se cer aspiranţior la vederea

COCOŞELU STRONG

Const. MIU

Ea era mai hotărâtă şi mai nerăbdătoare. Se săturase de singurătate, dar să se şi ferească de ai ei. Dacă pe fiu îl mai putea fenta, pe mamă nu. Ca să n-o mai descoasă atât, Doina Cozoroc se gândi c-ar fi mai bine să-l preseze pe iubitul ei, Cristian Negulescu, să ceară învoire de la patron, în septembrie, când vine ziua lui de naştere, măcar o săptămână, cât or fi plecaţi în voiaj. Spre a fi siguri de-nvoire, îi vor pregăti o „mică atenţie”.

Conveniseră ca şi ea şi el să anunţe acasă că îşi vor prezenta viitorul partener. N-aveau de unde şti că ai lor – copiii mai ales, dar şi părinţii – le-au luat-o înainte. Dar nu ca să le dea curs întâlnirii în familie, ci ca să le pună beţe-n roate.

Fata lui Cristian Negulescu – Rita – era dracu‘ gol! De când se despărţise de mama ei – Marga –, nu-şi mai vedea tatăl alături de altă femeie. Suferise enorm!… El era o fire de romantic incurabil, ea o risipitoare. În ziua de azi, femeilor nu le mai plac romanticii!… Va trebui ca Rita să-şi păzească tatăl de piaza-asta rea, care-l obsedează. În fiecare seară îi  vorbeşte despre Doina, îi spune pe unde au mai fost, ce-au mai făcut. De câteva săptămâni, nu mai conteneşte, povestindu-i cum a fost în excursia din Grecia, şi-i arată pozele cu „prinţesa” lui, la malul mării, stând îmbrăţişaţi sub clar de lună. Bunicului Marcel, i-a spus că merge la un simpozion, organizat de comunitatea aromânilor, care omagia o personalitate locală, ajunsă cu puţin înainte de război pe tărâm românesc şi care publicase mai multe studii despre tradiţiile şi folclorul celor două neamuri. Postura de muză a acestei femei, pe care tatăl o adora şi căreia îi dedicase un volum de versuri o irita la culme. „Mamei nu i-a scris măcar un vers, şi fufei ăsteia îi închină un volum, pe care – cum îi place să se laude – o să-l şi publice. Lansarea o face atunci!” îşi spuse Rita înciudată. Femeia asta nu-i era pe plac. Aşa că i-a dat prin gând un plan…

*

– Bună! spuse fata, după ce i se deschise uşa. Ştii, eu sunt Rita, fata lu‘ Cristi.

– Salut!… Care Cristi?… Aaa, da, Cristi, iubitul mamei…

– Da‘, ai de gând să mă mai ţii mult la uşă?

– Scuze, m-ai luat pe nepusă masă!… Pregăteam un seminar la Medicină Legală…Hai, intră şi fă-te comodă.

În timp ce o conducea pe fată spre camera lui, Aurel Cozoroc se gândea de unde o fi făcut rost de adresă. „Nu cred că l-a întrebat pe ta-su de adresă”, îşi mai spuse el.

– Mie mi s-a făcut sete! Am venit repede-repede şi mi s-a uscat gura… N-ai ceva de băut?

„Mă, da‘ ce înfiptă e tipa!… Nici n-a venit bine şi comandă!… Asta cre‘ c-o pune cu botu‘ pe labe pe mama!” îşi spuse flăcăul temător.

– Şi cum ziceai că te cheamă, cavalere? îl luă Rita de sus.

– Aurel.

– Tu eşti o adevărată comoară!… Eu sunt Rita. Şi-i întinse cu graţie mâna.

„Ce dracu, face mişto de mine?!”

– Auraş, comoara noastră!… Auraş, aşa o să-ţi spun.

– Dacă-ţi face plăcere…

– Dragă Auraş, ştii tu de ce-am venit, taman când maică-ta nu-i acasă? întrebă Rita misterios.

– Ştiai că nu-i acasă?

– Desigur. Îi ştiu programu‘ pe de rost… Papa mi-l recită zilnic!

– Ia, s-auzim…

– Dimineaţa, la opt bea cafeaua. Stă mai bine de o oră în faţa oglinzii şi pe la zece ajunge la firmă, că doar e manager… După program…

– Nu la asta mă referea. Nu la program… Ce vânt te-aduce pe la noi şi mai ales când sunt singur acasă?

– Am venit, să discutăm de babacii noştri…

– Gând la gând cu bucurie.

– Uite ce e, Auraşule, o să fiu sinceră cu tine…

– Ar fi cazu‘…

– Nu-mi place că papa e un romantic incurabil!… Chestia asta n-o înţelege, deşi i-am tot spus. Nu-l avantajează cu nimic, pe lângă o femeie practică, aşa cum e doamna Doina!

– Ce-nseamnă „femeie practică”?

– Nu cred că ştiai

IMPAS

Const. MIU

Cheia vieţii e la tine,

Pe a morţii n-o mai am,

Că mă pierd mereu de mine –

Sufletul mi-e doar balsam!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

poeme

Călin DENGEL

 

Contorsionism

 

 

Răbdarea, rotund se înfăşoară,

Foşneşte foaia legiuirii sale,

Uşa închide foirii amare,

Iar foişorul gândului tresaltă.

 

Cu setea cerului în vârfuri

Mlădiţele-i în cercuri se avântă,

Se-ascund, apar, se prind, se-aruncă.

Cuprinsă-n viţe, roata gândului,

cuminte se încurcă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nepăsare

 

Scoarţa inimii înfăşurată

nu mai doare.

Timpul nepăsării e aproape.

Găsesc un sens,

O unitate.

Pe deal mă urc

privesc în zare.

Albastre-ntinderi se deschid

aievea

şi către ele cale

se deschide.

 

Scoarţa inimii înfăşurată

nu mai doare.

Ce-a fost odată

Nu mă poate prinde.

IMPOTENŢĂ INTELECTUALĂ

Const. MIU

 

 

                Ca să arate cât de cultă e, a împânzit şcoala cu citate fie din literatura română sau cea universală, fie din marii gânditori ai lumii. N-ar fi nicio supărare nici faptul că lângă numele celui citat îl adăuga de fiecare dată pe al său – adică să se reţină că ea şi nimeni altcineva este culegătoarea, care a trudit din greu să se documenteze, spre a le lumina altora cugetul şi simţirea, şi – cine ştie – mâine, poimâine, vor fi citate chiar din gândirea proprie; aşa că era cu un pas înainte, prevestind astfel marele eveniment. Supărător până la iritare nu era nici grija ei de a schimba zilnic citatele, mereu semnate şi de ea, ci că le pusese peste tot:  pe uşa de la intrare, pe cele de la secretariat, contabilitate şi bibliotecă, pe uşa de la cancelarie, chiar şi pe uşa fiecărei clase, ca şi pe fiecare hol.

Voia cu tot dinadinsul ca citatele să ţină conştiinţa tuturor trează – semn că această modalitate mobilizatoare, de pe vremea ceauşismului, îi făcuse mare plăcere, căci pe atunci era secretară cu propaganda pe facultate. Numai că acelea se găseau doar pe un singur panou, special amenajat de echipa pe care o coordona.

Cineva se găsise să le rupă… Până la sfârşitul programului, din ziua respectivă, dispăreau fără urmă. Înainte de plecare, avea grijă să pună altele. Se ajunsese până acolo, încât dimineaţa, la prima oră, ce punea seara să fie bun dispărut!

Exasperată, Carla Nicolau – doamna cur de fier, cum i se spunea în şcoală – a propus în consiliul profesoral instituirea unei anchete. După lungi aşteptări, rezultatul fu zero: niciunul dintre membri comisiei de anchetă nu-şi putea explica dispariţia citatelor.

Fără să fie dezamăgită de incompetenţa colegilor, directoarea nu s-a lăsat păgubaşă: a făcut adresă la Primărie, cerând ferm să se rezolve „cazul”. Mai întâi, au fost trimişi câţiva lucrători de la Poliţia comunitară. După şase luni de cercetări amănunţite şi de chestionare a personalului şi a elevilor, raportul întocmit avea drept concluzie: „cazul se închide, pentru că nu s-a găsit făptaşul.”

             Dispariţia citatelor

PICTORIŢA

Const. MIU

 

                 Noroc cu cei de la Primărie, care având un consilier destoinic la departamentul Cultură şi învăţământ, au organizat Tabăra internaţională de pictură şi sculptură – Lucian Grigorescu. Aşa a ajuns să-şi descopere talentul în pictură. Mentorul o asigurase că era înnăscut, nu ca la alţii – „scremut” –, dar până         nu-l întâlnise pe el, marele caricaturist Leonard, nimeni altcineva nu ştiuse să i-l scoată la lumină şi să-l facă să explodeze dintr-o dată, aşa cum procedase el.

Ediţia de anul acesta era a zecea şi era deosebită faţă de precedentele. Nu numai pentru că fuseseră invitaţi pictori şi sculptori contemporani din Basarabia, Ukraina, Bulgaria, Serbia, Voivodina, Albania şi Ungaria – câte trei de la fiecare Academie de bellearte, ci mai cu seamă că avea să aibă loc vernisajul primei sale expoziţii de autor. Mai participase la alte asemenea manifestaţii, dar toate fuseseră colective. La concursurile din zonă obţinuse câteva premii, la ultimul – Menţiunea a XII-a din cei o mie de participanţi – considerase că fusese furată. De astă dată voia să dea lovitura, ieşind în lume, prilej cu care avea să fie cunoscută şi admirată de ceilalţi confraţi.

De la prima ediţie şi până acum, citise o groază de cărţi de specialitate, dar şi publicase mult în mai toate revistele cu renume din ţară şi din străinătate. Plătise cu bani grei traducerea textelor în engleză, germană, franceză, italiană, spaniolă, portugheză şi malgaşă. Iată, pentru deplina lămurire a cititorilor, cele mai importante titluri ale studiilor de referinţă, intrate definitiv în dicţionarele de specialitate:

–   Puncte cardinale în artă – raportul dintre centru şi periferie

–   Ipostaze ale feminităţii ignorate – Medeea

–   Autoportretul în arta contemporană

–   Corpul public şi corpul intim – studiu de caz

–   Peisajul – de la comuna primitivă, la contemporaneitate (douăzeci şi patru de tomuri)

–   Transcendenţa vidului din tatuaje

              Mai nou, terminase două studii: