MELANCOLICUL NELINIŞTIT

 

Prof. Dr. Const. MIU

 

               De la un capăt la altul al plachetei de versuri semnate de Mihai Sultana Vicol – Melancolia mea cerească (Editura Muşatinii, Suceava, 2008) – sesizăm tectonica unui suflet de poet veşnic neliniştit.

Sunt autori care, abordând o asemenea tematică, îşi etalează zbuciumul, iar la sfârşitul cărţii se liniştesc. Ei, bine, în cazul lui M. S. Vicol, frământarea sufletului său atins de morbul iubirii devastatoare e la fel de intensă şi nu scade din intensitate nici la sfârşitul volumului: „Inima-mi este soră geamănă cu neliniştea, / melancolia mea cerească abia de mai poate  să-i/ rostească numele scris pe poarta raiului.” (p. 38).

Dintre obsesiile poetului, amintim, mai întâi, voluptatea suferinţei, de sorginte dostoievski-ană: „Gura-i o rană prin care cuvântul geme/ inima e născătoare de iluzii şi de haos.” (p. 6) sau „Chem moartea care-mi este prietenă de viaţă/ şi chin, duşmănit mă las de al ei întuneric./ (…) o veşnică tristeţe mă-mpinge-n dureri, / Femeia (…) / nepăsătoare îmi şterge numele din inima ei.” (p. 15).

               Poezia care ilustrează pe deplin obsesiile şi frământările acestui îndrăgostit, care iubeşte fanatic (după cum mărturiseşte într-un loc: „Credinţa mea în tine/ e ca a întâilor creştini” – p. 19) capătă forma unei rugi: „Doamne, iartă-mi neputinţa/ de nu-ţi sunt credincios pân la moarte. / (…) // Dar tu, Doamne, mi-ai dat patimi, / să iubesc mai mult femeia/ decât icoana ta// (…) mi-ai dat gura să-mi blestem/ chinul tău de a fi cunoscut femeia. // (…) Doamne, dă-mi pedeapsa/ de-a fi stâlpuit pe cruce pentru al / meu păcat de a iubi pântecul femeii.” (p. 20, 21). Conştientizând acest păcat de a fi iubitor de pântec de femeie, poetul îşi salvează sufletul, mai cu seamă că se nevoieşte ca un nou Simeon Stâlpnicul (prăznuit de Biserica noastră la 1 septembrie al fiecărui an, dată la care începe calendarul bisericesc).

 

Pentru M. S. Vicol, femeia adorată este, în egală măsură, înger şi demon, prilej de a-i purta sufletul la porţile raiului sau ale iadului, ecourile din zbuciumul eroului liric eminescian fiind evidente: „ Te iubesc, femeia mea cu coapsă albă de/ mesteacăn, / eşti infernul meu de fiecare zi, / eşti rana sângerândă a sufletului/ (…) Sunt vinovat că te iubesc, / zâmbetul tău e ucigător.” (p. p. 16). Se poate lesne observa că poetul îşi asumă deliberat o mare vină: aceea de a fi vinovat de iubire.

             În placheta amintită, sunt şi câteva poezii ad personam, creaţii dedicate lui Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija (cei trei Crai de la Răsărit, vajnici apărători ai limbii române, pe meleaguri basarabene), Cezar Ivănescu şi Gh. Lupu. Acestea relevă pe deplin cunoaşterea personalităţii fiecăruia dintre cei evocaţi. Bunăoară, Grigore Vieru – cel care „îşi cânta mama plecată în durere” – îi apare autoarului ca fiind „trist ca şi un cerb rănit de lupi/ şi vai, privirea lui rătăceşte pe eternele poteci/ tot căutând o pată de lumină într-un morman de vise” (p. 28). După cum se poate observa, şi persoanele evocate – în versurile reproduse poetul Grigore Vieru – împrumută ceva din melancolia eu-lui poetic. Iar această melancolie a unui suflet zbuciumat nu e pământească, este una cerească.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s