UN POSTMODERNIST AVANT LA LETTRE

Prof. Dr. Const. MIU

 

              În Cuvântul înainte la volumul Gellu Naum, Poeme alese (Editura Albatros, Bucureşti, 1970, colecţia Cele mai frumoase poezii), Ov. S. Crohmălniceanu îl alătură pe Gellu Naum grupului de poeţi suprarealişti, format din Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu, gruparea căpătând consistenţă estetică în anii care au premers celui de-al doilea război mondial.

Din consideraţiile criticului, reţinem trei paliere pe care evoluează creaţia lui Gellu Naum şi care – vom vedea – anticipează un postmodernist avant la lettre : delirul imaginativ, facultatea de a şoca  şi  onirismul suprarealist (în ediţia citată, p. 12, 13, 16).

La Gellu Naum, delirul imaginativ apare mai la tot pasul, însă de cele mai multe ori el capătă forma fantasticului, amintind de tablourile lui Salvador Dali: „O curioasă nevoie de levitaţiune, moştenire de la vreun strămoş războinic şi pasăre, îl obliga, în secunda precisă a dragostei, să-şi lepede ultimul lest de memorie diurnă. Atunci, retina se făcea elice, sângele desfăcea aripi, oasele uşoare îşi regăseau rând pe rând structurile şi funcţiunile iniţiale.” (Înainte şi după, ciclul Focul negru, în volumul Gellu Naum, Poeme alese, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1974, p. 139). Recunoaştem aici – şi vom vedea şi alte exemple – propensiunea spre naraţiune. Aceasta este caracteristica poemelor în proză, fantasticul uman sau animalier fiind unul delirant: „Apoi, albă şi suplă, ea s-a supus rigorilor unei maternităţi înverşunate. Pentru că avea cinci sâni a zămislit cinci guri inconştiente, lacome şi vii. Se istovea.” (Scara, ed. cit., p. 140). Din fragmentele reproduse mai sus, am putut sesiza un alt ingredient des uzitat de suprarealişti – ironia, însă în aceste pasaje ea este bine camuflată. În altă parte (spre pildă, în Vârsta semnului), aceasta este un apanaj al parodiei : „Ca un gladiator pe bălării/ mă înveleam cu mâncarea pisicii” (p. 169). De altfel, modalitatea aceasta de a lua în derâdere imagini, situaţii ori „personaje” – unele chiar tragice – o găsim şi la Geo Dumitrescu (poet modern din generaţia războiului – cum o socotea Emil Manu), în poemul Libertatea de a trage cu puşca : „Înnebunit de ridicol, aburit şi himeric/ cu buzele crestate de triste muşcături/ urcat pe catalige de cabotin feeric/ şi tânăr, totdeauna tânăr, în slip sau în armuri// cum ai putea să recapitulezi/ fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tresărire/ tot ce ai putut să adori, să visezi/ înnebunit de ridicol la fiecare tresărire?” (A iubi, ciclul Focul negru, ed. cit., p. 180).

           Pe dihotomia dehors/ dedans,

Continuă lectura

Reclame