Ion CRISTOIU – «Realitatea românească – fascinant de comică »

Const. MIU

              Umanitatea înfăţişată de către Ion Cristoiu în noul său volum de proză scurtă – Găina fără bilet, Editura Adevărul holding, Bucureşti, 2010 – este o lume sucită, cu nebunia ei, firească pentru ea însăşi, căci nonvalorile mişună la tot pasul, amintind prin unele situaţii sau personaje de proza lui Caragiale – Cănuţă om sucit.

              Prozele acestea satirice – în fond, oglinda fidelă a societăţii româneşti din zilele noastre – pot fi socotite continuarea celor din volumul Veselie generală (1992), dovadă fiind moto-ul noului volum: „Doamne, ce catastrofă o să fie!  O să ne stricăm de râs!” Autorul a intuit perfect faptul că într-o lume buimacă – aşa cum apare în cele două volume amintite –, graniţa dintre tragic (în varianta absurdului) şi comic se estompează, încât nefirescul e socotit firesc, aparenţa fiind luată drept esenţă.

Remarcăm faptul că unele proze, prin maniera neutră a notaţiei reportericeşti, sunt foarte aproape de pamfletele argheziene, a căror notă definitorie este satira.

În marea lor majoritate, prozele din volumul Găina fără bilet au un sâmbure anecdotic, având la final o poantă, care stârneşte veselia generală.

Spre pildă, în La tribunal, aflăm despre doi indivizi, acuzaţi că ar fi sucit gâtul câtorva lebede, dintr-un parc. Rizibilă este „metoda” folosită, spre a ademeni bietele păsări: „Aşezaţi pe malul lacului, cei doi făceau lebedele să vină la ei, şoptindu-le vorbe dulci din arsenalul cuceritorilor de mahala.” (p. 32). Rizibil este şi expozeul Acuzării, făcut de un ornitolog, care „ţinuse o splendidă disertaţie despre gâtul lebedelor, considerat, fără excepţie, drept podoaba de preţ a acestei categorii de păsări.” (p. 33). Spre a fi şi mai convingător, recită din lirica dedicată lebedelor. Câtă cultură şi sensibilitate la oamenii justiţiei! Apărarea vine cu un „arsenal” şi mai greu: un doctor docent, expert în „Comportamentul oamenilor simpli”, care a încercat să convingă instanţa că cei doi învinuiţi nu puteau face deosebirea dintre lebede şi gâşte. Poanta cu care se încheie naraţiunea e de tot hazul: puşi în faţa unei „probe practice”, căci apărătorul a adus în sala de judecată o lebădă şi o gâscă, împricinaţii „declarară că amândouă sunt raţe.” (p. 33).

Mortul accidentat este o proză în absurd. Protagonistul – Culai Lovin – un escroc notoriu, dat în urmărire generală, e nevoit să lupte cu birocraţia locală, neputând să-şi recupereze lotul de pământ confiscat de comunişti, căci dintr-o greşeală a unor funcţionari de la primăria din sat fusese declarat mort. După ce se căzneşte să adune tot felul de dovezi că e viu (printre care şi declaraţia unei amante, cu care se culcase), Culai Lovin se lasă accidentat, însă este dezamăgit, când la adeverinţa prezentată i se răspunde că „Un mort nu putea fi victima unui accident de circulaţie” (p. 95). Disperat, se aruncă în faţa unui TIR. Explicaţia autorităţilor dată rudelor este ilară şi absurdă în egală măsură: „Li se spuse peste tot că respectivul murise o dată şi că învierea mortului se mai întâmplase, dar moartea mortului, nu.” (p. 95).

              Sunt şi proze care,