Privirea – sub semnul construcţiei autentice

Florian BRATU

 

Privirea are înscrisă în constituţia ei o anumită agresivitate, un imperialism al cuprinderii, ceea ce nu rămâne fără consecinţe în propria-i definire. Privirea autentică se opune constrângerii, fragmentării spaţiului pe care aspiră să-l cucerească, să-l cunoască. Prima caracteristică a privirii autentice este interogaţia ce trebuie înţeleasă ca formă de cunoaştere a datelor lumii interioare şi exterioare.

Actul privirii depăşeşte contactul cu fiinţele şi lucrurile universului; privirea se naşte dinlăuntru spre exterior, ea actualizează tot ce intră în raza ei. Iniţial percepţie, privirea este sursa trăirii, a afectelor dar şi a construcţiei ideatice pentru că dă naştere la perspectivă. Dar actul privirii nu înseamnă numai contact, stabilirea de frontiere, ci şi dorinţa de a atinge un anumit orizont. Prin privire se afirmă un spaţiu, se configurează sau se înnoieşte gândirea asupra universului. Privirea este o prezenţă a Prezenţei, o sursă dar şi formă de întemeiere a lumii.

Paradoxal dar adevărat, privirea poate fi şi un mod de captare a invizibilului. Lumea interioară a fiinţei nu poate fi văzută în mod obişnuit, ci numai prin actul introspecţiei, al privirii interioare. Caracterul funcţional al privirii devine pe măsură ce fiinţa caută mereu altceva iluminând mereu calea spre identitatea fiinţei. Iluminările sau revelaţiile restituie fiinţei acel alt-ceva la care aspiră în căutarea totalităţii pierdute. Căutarea, prin actul privirii, este desfăşurare peste lume şi sine; ea  este des-văluirea fecundă de sensuri. Privirea poate naşte sensuri pentru că aceasta este misiunea ei, de a atinge ne-atinsul, invizibilul, ascunsul spre des-văluirea lor sieşi şi alterităţii.

Interesul meu pentru privire se referă la experienţa pe care o des-văluie în desfăşurarea ei activă printre fiinţe şi lucruri. Experienţa este rădăcina plină de sevă ce scoate la iveală reflexia. Simpla parcurgere a lumii fără aderenţa şi aducerea la lumină a unor adevăruri nu reprezintă decât mişcarea vidă, fără germinarea unui posibil sens. Este adevărat că privirea este mai întâi un survol al lumii, apoi stabilirea unei perspective din care se naşte reflecţia despre lume. Identitatea de sine şi a lumii devine autentică numai prin lecţia des-văluirii ascunsurilor ce pot schimba aparenta imobilitate şi tăcere a ceea ce există.

             Privirea este multiplă pentru că este expresia  unui eu care nu este întotdeauna o unitate durabilă. Fragmentarea eului este consecinţa propriei construcţii. Eul, ca matrice a privirii, trebuie văzut ca fundament dinamic al fiinţei. Este locul să precizăm că fiinţa este aproape mereu altceva[1], pentru că prin natura ei este în primul rând mimetică. Fiinţa imită, mai mult sau mai puţin, orice prezenţă diferită care îi apare în câmpul perceptiv. Această tentaţie sau mod de a fi al fiinţei are un caracter general, dar există şi categorii ce vor şi pot să se definească fără a recurge la efemere modele sau tipuri de prezenţă. În definirea prezenţelor ce traversează scena lumii, a istoriei am folosit cu multă indulgenţă termeni ca modele şi tipuri, dar realitatea este extrem de săracă chiar şi la acest nivel. Nu tot ce are forma unei fiinţe trebuie acceptat ca atare, pentru că dincolo de mască se ascund, de fapt, simple vieţuitoare a căror prezenţă este malefică, cu alte cuvinte împotriva firii.

                  

De ce aceste afirmaţii? În primul rând, pentru că unele fiinţe sunt numai travestiuri ale fiinţei; în al doilea rând, aceste imitaţii nereuşite ale fiinţei au o capacitate mimetică de a reproduce orice formă de discurs, fără însă a avea o urmă de personalitate: singura lor grijă este trecerea de la o formă sau treaptă la alta pentru a nu fi depistate ca inautentice. Grija fiinţei inautentice este să scape ochiului cunoaşterii prin metamorfoze permanente, multe dintre ele depăşind limitele normalităţii.  Metamorfozele acestei forme de fiinţare sunt departe de a fi benefice oricărei forme de existenţă.

În parcurgerea spaţiului lumii privirea autentică descoperă uneori ce se ascunde dincolo de faţada pe care fiinţele şi lucrurile o prezintă ca simple prezenţe. Acest dincolo este important în cunoaşterea de sine şi a lumii. Nu orice privire este autentică, ci numai aceea ce face să dureze faptul sau evenimentul descoperit. Privirea devine autentică atunci când durează în conştiinţa celuilalt, indiferent de contextul şi poziţia sa într-un  sistem de semne: privirea  dobândeşte această calitate numai atunci când reuşeşte să transgreseze vidul negaţiei şi al tăcerii,  indiferent de formele lor.

Mă întreb dacă în actul traversării lumii privirea, în încercarea ei de a dezvălui  ascunsul din fiinţe şi lucruri, nu intră fără să vrea sau fără  ştie într-un proces de autodezvăluire. Oricât de neutră pare uneori privirea, aceasta poartă pecetea unui discurs, a unei intenţionalităţi care îi susţine proiectarea în lume, propria menire.

Urma lăsată de fiinţe şi lucruri devine sens în conştiinţa subiectului invadat de suma variată de imagini ale lumii.  Singura problemă reală este autenticitatea viziunii ce se naşte din această întâlnire, uneori accidentală. Reflexia asupra autenticităţii are deja un trecut în spatele ei, fenomenul nefiind întâmplător. La un interval de timp relativ larg omul s-a oprit cugetând asupra acestui atribut esenţial al întâlnirii sale cu alteritatea prezentă într-un evantai de forme şi sensuri surprinzătoare.  Construit pe o axă ce contribuie la robotizarea sa ca fiinţă, obişnuinţa, fiinţa umană este surprinsă de ceea ce intră în tiparul cu care trăieşte cotidian. De aici şi goana după imagini, după altceva decât ceea cunoaşte subiectul în mod curent. Căutarea înfrigurată de imagini şocante cunoaşte şi forme excesive ca urmare a unor acumulări care ignoră filtrul, selecţia datelor lumii primite. Fenomenul cunoaşte deja în anumite părţi ale lumii forme maladive şi, din păcate, chiar nocive. Orice exces se traduce printr-o deformare a construcţiei interioare a subiectului avid de noutate. Privirea nu este fondatoare în astfel de cazuri, ci numai avidă de captare şi depozitare a unor informaţii de calitate îndoielnică, mai ales atunci când, cunoscând această foame de imagini a individului comun, „specialişti” în artificii comunicaţionale prezintă surogate de informaţii drept lucruri inedite. Este deja un fenomen banal spaţiul existenţei bazate pe consum. Reflecţia, transcendenţa sunt observate ca desuete sau pierdere de timp…

Captarea imaginilor, de care privirea este obsedată sau la care este supusă cu bună ştiinţă, presupune şi un nivel pozitiv, dacă ar fi să mă gândesc numai la aspiraţia de a pătrunde dincolo de vălul iluziei pe care o generează volens nolens în conştiinţa a cărei vigilenţă este adormită. Nu orice conştiinţă percepe prin actul privirii conturul intenţiei malefice şi deformante pe care imaginea o avansează: iadul este pavat cu bune intenţii spunea Sartre reluând o formulă din biblie.  Răul este prezent sub cele mai diverse imagini. Cine descifrează intenţia, ascunsul imaginii, poate vedea şi esenţa acesteia fără a cădea pradă falselor semnificaţii. Este motivul pentru care mă opresc asupra problematicii autenticităţii, corect percepută în general, dar formulele prin care este definită lăsând mereu deschise porţile aproximaţiei, a „libertăţii de interpretare”. Nu cunosc alt cuvânt folosit până la refuz pentru a distruge elanul reflecţiei autentice cum este cel al libertăţii, invocat de insul mediocru, dar travestit prin poziţia scaunului ocupat temporar în plan social.

Unul dintre gânditorii care au demistificat în mare măsură pretenţia la autenticitate a fiinţei umane este René Girard: cu argumente care nu pot fi uşor depăşite sau ocolite. Nu cunosc  altă gândire profund spirituală în secolul al XX-lea care să fi tranşat atât de nuanţat fenomenul ce atentează agresiv autenticitatea: mimetismul dorinţei[2].

Se naşte în mod natural întrebarea: este cumva fiinţa umană atinsă de maladia mimetismului? Caracterul general al fenomenului este depăşit prin aspiraţia spre adevăr şi autenticitate de fiinţe ce nu se limitează la obişnuinţa imitaţiei, proces deseori lipsit de rafinament şi extrem de economic pentru conştiinţele sărace din punct de vedere spiritual.

Se mai trăieşte încă în artă şi în ştiinţă prin prisma unei priviri sexuate, polarizate pentru că cele două forme mai poartă amprenta unei rupturi, a unui artificiu fondat pe o cunoaştere incompletă a celor două registre care, în mod normal, ar trebui să coexiste armonic. Explicaţia este simplă: incapacitate a unei părţi a masculinului de a percepe femininul în adevărata sa lumină, în adevărata lui esenţă. Privirea rămâne încă divizată în forme bazate pe distincţii rigide şi nedemonstrate ca  autentice, care să depăşească timpul.

 

Va urma

 

 

  

 


[1] Jean-Claude Kaufmann, Quand Je este un autre, Pourquoi et comment ça change en nous, Hachette, Pluriel, Paris, 2009.

               [2] A se vedea lucrarile capitale ale lui René Girard : Mensonge romantique et vérité romanesque (1961), La violence et le sacré (1972), Des choses cachées depuis la fondation du monde (1978), Je vois Satan tomber comme l’éclair (1999).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s