Florian BRATU
Privirea are înscrisă în constituţia ei o anumită agresivitate, un imperialism al cuprinderii, ceea ce nu rămâne fără consecinţe în propria-i definire. Privirea autentică se opune constrângerii, fragmentării spaţiului pe care aspiră să-l cucerească, să-l cunoască. Prima caracteristică a privirii autentice este interogaţia ce trebuie înţeleasă ca formă de cunoaştere a datelor lumii interioare şi exterioare.
Actul privirii depăşeşte contactul cu fiinţele şi lucrurile universului; privirea se naşte dinlăuntru spre exterior, ea actualizează tot ce intră în raza ei. Iniţial percepţie, privirea este sursa trăirii, a afectelor dar şi a construcţiei ideatice pentru că dă naştere la perspectivă. Dar actul privirii nu înseamnă numai contact, stabilirea de frontiere, ci şi dorinţa de a atinge un anumit orizont. Prin privire se afirmă un spaţiu, se configurează sau se înnoieşte gândirea asupra universului. Privirea este o prezenţă a Prezenţei, o sursă dar şi formă de întemeiere a lumii.
Paradoxal dar adevărat, privirea poate fi şi un mod de captare a invizibilului. Lumea interioară a fiinţei nu poate fi văzută în mod obişnuit, ci numai prin actul introspecţiei, al privirii interioare. Caracterul funcţional al privirii devine pe măsură ce fiinţa caută mereu altceva iluminând mereu calea spre identitatea fiinţei. Iluminările sau revelaţiile restituie fiinţei acel alt-ceva la care aspiră în căutarea totalităţii pierdute. Căutarea, prin actul privirii, este desfăşurare peste lume şi sine; ea este des-văluirea fecundă de sensuri. Privirea poate naşte sensuri pentru că aceasta este misiunea ei, de a atinge ne-atinsul, invizibilul, ascunsul spre des-văluirea lor sieşi şi alterităţii.
Interesul meu pentru privire se referă la experienţa pe care o des-văluie în desfăşurarea ei activă printre fiinţe şi lucruri. Experienţa este rădăcina plină de sevă ce scoate la iveală reflexia. Simpla parcurgere a lumii fără aderenţa şi aducerea la lumină a unor adevăruri nu reprezintă decât mişcarea vidă, fără germinarea unui posibil sens. Este adevărat că privirea este mai întâi un survol al lumii, apoi stabilirea unei perspective din care se naşte reflecţia despre lume. Identitatea de sine şi a lumii devine autentică numai prin lecţia des-văluirii ascunsurilor ce pot schimba aparenta imobilitate şi tăcere a ceea ce există.
Privirea este multiplă pentru că este expresia unui eu care nu este întotdeauna o unitate durabilă. Fragmentarea eului este consecinţa propriei construcţii. Eul, ca matrice a privirii, trebuie văzut ca fundament dinamic al fiinţei. Este locul să precizăm că fiinţa este aproape mereu altceva[1], pentru că prin natura ei este în primul rând mimetică. Fiinţa imită, mai mult sau mai puţin, orice prezenţă diferită care îi apare în câmpul perceptiv. Această tentaţie sau mod de a fi al fiinţei are un caracter general, dar există şi categorii ce vor şi pot să se definească fără a recurge la efemere modele sau tipuri de prezenţă. În definirea prezenţelor ce traversează scena lumii, a istoriei am folosit cu multă indulgenţă termeni ca modele şi tipuri, dar realitatea este extrem de săracă chiar şi la acest nivel. Nu tot ce are forma unei fiinţe trebuie acceptat ca atare, pentru că dincolo de mască se ascund, de fapt, simple vieţuitoare a căror prezenţă este malefică, cu alte cuvinte împotriva firii.
METAMORFOZE 