HÂRLEŢUL

Const. MIU

       Lui Gheorghe Hoancă i s-a rupt hârleţul. Se sculase înainte de răsăritul soarelui şi s-apucase de săpat pe răcoare. Avea de gând să termine gropanul până răsărea soarele. Voia să-şi facă sub streaşina casei un bazin, să aibă tot timpul apă, să nu mai care de la fântână, ca să ude în grădină. După felul cum fredona o melodie, se putea înţelege că e bine dispus şi că are chef de muncă. Săpa cu spor, scuipând când şi când în palme şi ori de câte ori lama hârleţului muşca pământul tare, icnea scurt. Intrase în groapă până la brâu. Acum scotea pământul afară mai greu. Nu-l ajuta nimeni, dar nu voia să se dea bătut. Voia să termine de săpat până nu dădea căldura… La un moment dat, auzi un pârâit surd. Ridică hârleţul şi se uită la el: era bont. Vârful zăcea lângă o vână de salcâm. Nici nu-i dăduse prin minte că rădăcinile bătrânului salcâm, aflat la o distanţă apreciabilă de casă, ar fi putu ajunge până acolo. „Asta-mi mai lipsea acu!” îşi spuse supărat Hoancă, aruncând cât colo ciotul. Nu putea să lase un lucru început şi făcut pe jumătate… Se duse de se spălă, apoi intră în casă şi se îmbrăcă în grabă.

Ieşi pe poartă fluierând. Era duminică şi prin curţile oamenilor nu începuse forfota. Câte o vită, supărată poate că stăpânul a uitat-o în plata Domnului, dădea semnal, mugind prelung, doar-doar va fi auzită şi băgată în seamă. Îi răspundea o alta, cale de câteva case depărtare, parcă mai supărată.

Se opri în dreptul unei case mai arătoase, tencuită cu ciment şi acoperită cu tablă, având grădiniţă cu flori înspre drum. „Doarme boieru, ce-i pasă, nu ca alţii, care la ora asta s-au săturat deja de muncă!…” gândi gospodarul.

-Băăă, nea Titi!… Nea Ti-tiii!…

Se-ntoarse şi luă din drum o piatră, cu care bătu în poartă. De astă dată stârni câinii de prin preajmă. Se chinui să strige mai tare, spre a acoperi hămăiturile.

Dar, când vru să renunţe şi să plece, văzu uşa de la casă deschizându-se. În prag, apăru un bărbat negricios, nu prea înalt şi cu picioarele goale. Îşi trăsese, la repezeală, nişte pantaloni, dar n-avusese vreme să se-ncheie până sus. Era responsabilul magazinului sătesc.

-Ce dracu, mă, Hoancă, nici dumneata n-ai astâmpăr? spuse negriciosul supărat, în timp ce se apropia de poartă.

-Crezi c-am venit doar aşa, să-ţi dau bineţe? întrebă Hoancă la rândul lui.

-Te pomeneşti c-ai venit să-mi ajuţi la cules caise?! se bucură Titi Benguş. Ai picat la ţanc, Gheorghe, că ş-aşa aveam de gând să trec pe la tine, să te chem… Acu, dac-ai venit şi nechemat, nu-i nici o supărare, numai s-aştepţi niţel să mă-mbrac, se rugă el.

-Bă, nea Titi, io n-am venit la caise!… Am treabă acas!… Am venit să-mi dai ceva din prăvălie…

-Ce-ţi trebe, mă? făcu foarte curios responsabilul magazinului sătesc.

-Un hârleţ.

-Acu, duminica?… Tu n-ai minte, Gheorghe!

-Ba am, şi dacă vrei, când mi-o făta, îţi dau doi pui dă prăsilă… Ai dăşchide mai repede, că n-am venit la taifas!…  Ţi-am zis c-am treabă acas

Continuă lectura