ANOTIMPUL DRUMURILOR

Carmen RADU

                Curcubeul –

            semnul lui Dumnezeu

            de iertare…

 

                      ***

            Curcubeul –

            Dumnezeu nu a mai vrut

o nouă arcă…

 

          ***

 

Flori de cireş –

veşmântul primăverii…

adierea din noi.

 

 

                        ***

            Aşteptare –

            un cireş înflorit

are lacrimi amare…

 

***

Seară de iunie –

coş cu cireşe coapte…

amar şi dulce.

 

                        ***

            Răscruce de drum –

            cumpăna fântânii e

            semn de popas.

 

                        ***

            Lângă drum, copaci –

            soarele caută loc

            de odihnă.

                     

                        ***

Continuă lectura

Reclame

Privirea – sub semnul construcţiei autentice

Florian BRATU

 

Privirea are înscrisă în constituţia ei o anumită agresivitate, un imperialism al cuprinderii, ceea ce nu rămâne fără consecinţe în propria-i definire. Privirea autentică se opune constrângerii, fragmentării spaţiului pe care aspiră să-l cucerească, să-l cunoască. Prima caracteristică a privirii autentice este interogaţia ce trebuie înţeleasă ca formă de cunoaştere a datelor lumii interioare şi exterioare.

Actul privirii depăşeşte contactul cu fiinţele şi lucrurile universului; privirea se naşte dinlăuntru spre exterior, ea actualizează tot ce intră în raza ei. Iniţial percepţie, privirea este sursa trăirii, a afectelor dar şi a construcţiei ideatice pentru că dă naştere la perspectivă. Dar actul privirii nu înseamnă numai contact, stabilirea de frontiere, ci şi dorinţa de a atinge un anumit orizont. Prin privire se afirmă un spaţiu, se configurează sau se înnoieşte gândirea asupra universului. Privirea este o prezenţă a Prezenţei, o sursă dar şi formă de întemeiere a lumii.

Paradoxal dar adevărat, privirea poate fi şi un mod de captare a invizibilului. Lumea interioară a fiinţei nu poate fi văzută în mod obişnuit, ci numai prin actul introspecţiei, al privirii interioare. Caracterul funcţional al privirii devine pe măsură ce fiinţa caută mereu altceva iluminând mereu calea spre identitatea fiinţei. Iluminările sau revelaţiile restituie fiinţei acel alt-ceva la care aspiră în căutarea totalităţii pierdute. Căutarea, prin actul privirii, este desfăşurare peste lume şi sine; ea  este des-văluirea fecundă de sensuri. Privirea poate naşte sensuri pentru că aceasta este misiunea ei, de a atinge ne-atinsul, invizibilul, ascunsul spre des-văluirea lor sieşi şi alterităţii.

Interesul meu pentru privire se referă la experienţa pe care o des-văluie în desfăşurarea ei activă printre fiinţe şi lucruri. Experienţa este rădăcina plină de sevă ce scoate la iveală reflexia. Simpla parcurgere a lumii fără aderenţa şi aducerea la lumină a unor adevăruri nu reprezintă decât mişcarea vidă, fără germinarea unui posibil sens. Este adevărat că privirea este mai întâi un survol al lumii, apoi stabilirea unei perspective din care se naşte reflecţia despre lume. Identitatea de sine şi a lumii devine autentică numai prin lecţia des-văluirii ascunsurilor ce pot schimba aparenta imobilitate şi tăcere a ceea ce există.

             Privirea este multiplă pentru că este expresia  unui eu care nu este întotdeauna o unitate durabilă. Fragmentarea eului este consecinţa propriei construcţii. Eul, ca matrice a privirii, trebuie văzut ca fundament dinamic al fiinţei. Este locul să precizăm că fiinţa este aproape mereu altceva[1], pentru că prin natura ei este în primul rând mimetică. Fiinţa imită, mai mult sau mai puţin, orice prezenţă diferită care îi apare în câmpul perceptiv. Această tentaţie sau mod de a fi al fiinţei are un caracter general, dar există şi categorii ce vor şi pot să se definească fără a recurge la efemere modele sau tipuri de prezenţă. În definirea prezenţelor ce traversează scena lumii, a istoriei am folosit cu multă indulgenţă termeni ca modele şi tipuri, dar realitatea este extrem de săracă chiar şi la acest nivel. Nu tot ce are forma unei fiinţe trebuie acceptat ca atare, pentru că dincolo de mască se ascund, de fapt, simple vieţuitoare a căror prezenţă este malefică, cu alte cuvinte împotriva firii.

Continuă lectura

ARHETIPUL CA TEMEI AL ORICĂRUI CANON

George Liviu Teleoacă

 

        Începute cel puţin cu zece ani în urmă, odată cu apariţia articolului Despre canonul estetic semnat de Mircea Martin în România Literară nr. 5/2000, dezbaterile cu privire la canon înaintează cu precauţie pentru a se ajunge la o cât mai largă implicare. După cum se arată şi în articol, definirea canonului presupune o suită de convenţii care “trebuie să se întemeieze pe nişte date, texte şi interpretări negociate şi acceptate”. Ele se obţin prin eforturile depuse în comunitatea experţilor, după care urmează impunerea lor de sus în jos, aşa cum se întâmplă mai ales “în cazul canonului curicular, acolo unde şi aspectul instituţional e cît se poate de pregnant.”

      Cu privire la aplicarea canonului în şcoală, autorul are în vedere şi personalitatea creativă a profesorilor „care nu-şi pot îngădui să ignore canonul propriei instituţii …, dar care n-ar fi corecţi faţă de ei înşişi şi, din nou, faţă de cei pe care îi îndrumă, dacă nu şi-ar face cunoscute opiniile pînă la capăt.”

      Îndemnul acesta de a ne „face cunoscute opiniile pînă la capăt” ne oferă cadrul necesar pentru a discuta de pe acum problema arhetipului în relaţie cu un viitor canon care încă „ridică probleme de limbaj – teoretic şi tehnic – de terminologie”.  

      Păstrat mai mult în subconştient, arhetipul devine reper de actualitate, atât în interiorul dezbaterilor privind canonul, cât şi în contextul mai larg al demersurilor ce se fac pentru întemeierea spirituală a Europei Unite.

      Pentru o definiţie „tare” a canonului, care să includă toate nivele şi formele sale,  este nevoie să închipuim – spune autorul – un fel de centru, de nucleu dur, de miez, iar pe linia acestui efort al închipuirii, care din treaptă în treaptă ajunge până la ansamblul unei literaturi naţionale, se poate descoperi că nimic nu poate fi mai central ca arhetipul şi nimic nu poate fi dur ca existenţa sa imuabilă. 

      Ca o trecere spre importanţa lărgită a arhetipului, autorul îşi exprimă, la finalul studiului său, convingerea prin care „Canonul estetic repune problematica identităţii în termenii ei fireşti” agravată de „Confuzia valorilor, care nu e doar suportată, ci chiar cultivată în zilele noastre”. Or, nimic mai firesc în abordarea problemelor identitare din spaţiul numit Lumea Veche ca abordările care pornesc de la arhetip. 

      Din această perspectivă a identităţilor decurge, de fapt, importanţa definitorie a arhetipului, singurul care va permite punerea în aplicare a principiului „unitate în diversitate” preconizat pentru înfăptuirea noului edificiu european. Deşi surprinzător şi într-un anume fel paradoxal, principiul „unitate în diversitate” poate fi aplicat în mod real păstrând pentru diversitate diferenţele specifice, dar înfăptuind unitatea prin valorile noastre cumune, care devin cu atât mai evidente cu cât ne apropiem mai mult de arhetipul care a generat diversitatea. Arhetipul devine astfel criteriul ontologic pentru unitatea spirituală a Europei şi temei al dăinuirii sale.

      Cele mai mari dificultăţi care se cer depăşite sunt cele referitoare la găsirea căilor de conciliere pentru marea diversitate etno-lingvistică şi religioasă existentă în Europa şi ca atare ne îndreptăm atenţia spre definirea a ceea ce specialiştii numesc Ur-Wort pentru limbaj şi Ur-Monotheismus  pentru înnăscuta aspiraţie religioasă a omenirii.

      În mod firesc şi mai presus de neştiinţificele imputări numite protocronism, căutarea acestor arhetipuri trebuie să înceapă în zona Dunării de Jos, despre care iată ce spunea ziarul New York Times din 1 Decembrie 2009 cu ocazia deschiderii  expoziţiei de arheologie de la New York: „Înaintea gloriei care le-a revenit Greciei şi Romei, chiar înaintea primelor oraşe din Mesopotamia sau templelor de pe malul Nilului, în Valea Dunării inferioare şi la poalele dealurilor balcanice locuia un popor avansat pentru vremea sa în domeniile artei, tehnologiei şi comerţului la distanţă.” (http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html)

      La apogeu, în jurul anului 4500 î. Chr. – continuă prestigiosul ziar citându-l pe antropologul David W. Anthony – „Vechea Europă era între locurile cele mai sofisticate şi avansate din punct de vedere tehnologic din lume” şi prezenta „multe din semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei”.

      Ca semn sigur al civilizaţiei politice şi idiologice, declanşată în acea epocă prin sincronizarea planificată a manifestărilor sociale, a fost impunerea în anul 5508 î.Chr. a caledarului numit „de la Facerea Lumii”, păstrat în uz nu numai de cronicarii noştri, ci şi de Dimitrie Cantemir considerat în toată Europa ca mare cărturar al epocii sale.

      Şi pentru ca existenţa acestui calendar cu cea mai lungă viaţa, de peste 7200 de ani, să nu fie desconsiderată doar ca un fapt singular, deşi numai Cezarul şi Papa au mai dispus de specialiştii, ca si de puterea necesară pentru modificarea caledarelor, vom spune pentru lumea întreagă că Valahii de la Dunărea de Jos din acea perioadă sunt înscrişi ca începători de lume sau ca eroi civilzatori în toate Cărţile Sacre ale omenirii, de la Vede la Edde, de la Vechiul Testament la Noul Testament, dar şi în în mitologia greacă şi latină. Desigur sunt repere foarte vechi, dar fără buna lor cunoaştere nu avem nici o şansă să ne înţelegem corect rostul vieţii noastre şi nici drumul pe care îl avem de continuat, fiindcă omul se bate nu numai pentru pâinea lui, ci şi pentru sufletul lui şi canonul pus în discuţie, tocmai la această hrană sufletească se referă.

      De dragul acestui suflet parcurgem drumurile spre marile capodopere ale lumii şi tot de dragul sufletului există fabuloasa bursă a lucrărilor de artă, care se cer corect înţelese, cum este şi faimoasa Lupoaică ajunsă pe Capitoliu, atât de familiară nouă prin binecunoscutele replici dăruite de statul italian oraşelor Bucureşti, Chişinău, Cluj, Timişoara, Târgul Mureş. Prezenţa ei în conştinţa omenirii începe cu parabola mitului consacrat celor doi gemeni născuţi de o Vestală din dragostea pentru zeul Mars. O superbă miniatură de artă etruscă din secolul V î.Chr. surprinde şi redă prin mijloace plastice semnificaţia reală a mitului. După modelul etrusc se realizează în anul 296 î.Chr. celebra statuie de pe Capitoliu (Th.Mommsen, Istoria Romană, Vol.I, p.269 şi 276), dar, ulterior, marele public şi odată cu el istoria o vor asocia mai mult cu măreţia istorică a Romei şi mai puţin cu semnificţia originară a mitului, care în cele din urmă se pierde, aşa cum s-au pierdut şi semnificaţiile altor simboluri datorită zbuciumului istoric şi trecerii timpului.   

Azi, beneficiem, însă, de o extraordinară perfecţionare a tehnologiilor pentru  realizarea reproducerilor de artă, de la cele tipografice la cele digitale, ceea ce permite ca prin studiu comparativ să recuperăm semnificaţia originară.

                                                                                                                       

 

                                                      

 

                                                                                              

Continuă lectura

ELEMENTE DE ACTORIE în LUCEAFĂRUL

Prof. Dr. Const. MIU

 

Referindu-se la valoarea incontestabilă a capodoperelor literaturii române, Tudor Vianu opina că acestea sunt „opere în care priveşti ca-ntr-un abis fără fund”, în sensul că ele rămân deschise la noi modalităţi de receptare. Un asemenea abis  este şi Luceafărul  eminescian.  În cele ce urmează, vom încerca să luminăm acest abis  al poetului nostru nepereche, aducând în discuţie elemente de actorie care apar în poem. Acestea sunt detectabile în scena discuţiei între cei doi muritori – Cătălina şi Cătălin.

Mai întâi, să spunem că pajul este prezentat cu ajutorul unor etichetări ample, având valoarea unor „indicaţii regizorale”. Schematic, trăsăturile de caracter şi fizionomia personajului pot fi vizualizate astfel:

 

Cătălin                 viclean

       copil             de casă,

                            Ce împle cupele cu vin

                            Mesenilor la masă,

        un paj         ce poartă pas cu pas

                            A-mpărătesii rochii,

        băiat           din flori şi de pripas,

  Dar îndrăzneţ cu ochii,

  Cu obrăjei ca doi bujori

  De rumeni, bată-i vina,

  se furişează      pânditor,   

                            Privind la Cătălina.

 

Sub aspect gramatical, „cartea de vizită” a lui Cătălin este o apoziţie dezvoltată, prin intermediul căreia cunoaştem adevărata lui faţă. Acest insidios „copil de casă” are preocupări mărunte: „…împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă”.  Amănuntul acesta ne ajută să înţelegem de ce îi va prezenta Cătălinei edulcorat paradisul terestru: trăind într-o „realitate” metamorfozată, lui Cătălin îi va fi uşor să imagineze un univers pe care îl va înfăţişa ca fiind unul real, bazându-se  pe ignoranţa fetei de împărat: „Dacă nu ştii ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul”(s.n.).

Acest paj nu are personalitate, el trăieşte în umbra unei alte persoane, căci „poartă pas cu pas/ A-mpărătesii rochii”. Identitatea sa este şi ea una incertă: „Băiat din flori şi de pripas”. Caracteristic pentru acest „Viclean copil de casă” este firea sa iscoditoare: „îndrăzneţ cu ochii”. Pentru prima dată, acest mim, va ieşi din umbră, la rampă, dar când o va face nu e tranşant, ci „Se furişează pânditor/ Privind la Cătălina”(s.n.).

Să mai reţinem portretistica de sorginte vegetală  a lui Cătălin („Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina”), unde cromatica are rolul de a provoca, de a o atrage magnetic pe fata de împărat.

Apoi, să observăm că şi Cătălina joacă teatru  ca o actriţă desăvârşită:

Continuă lectura

Efectul fluture

Cosmin ŞTEFĂNESCU

 

Zbaterea-ţi maiestoasă

A fascinat omenirea

Şi ai bătut din aripi

tu!… fluture imens

iar lumea, a luat-o razna

a pornit cu paşi grăbiţi

spre prăpastia destinului.

Pentru o clipă

desprinsă parcă

din mai multe veşnicii

ai suferit o transfigurare

de parcă un alchimist nebun

din vechime

pierdut printre alambicuri şi vise

ar fi experimentat pe tine

licori şi poţiuni

înşiruiri bizare de coduri

şi formule nedesluşite

din silabisirile sale bolnave

şi astfel, ai devenit

un Ducipal nărăvaş

o creatură feerică

desprinsă dintr-o legendă

uitată de prea mulţi eoni

şi-n baterea-ţi nervoasă

aproape neverosimilă

ai provocat peste timp un haos

o agonie fără margini a lumii

prin efectul fluture.

HÂRLEŢUL

Const. MIU

       Lui Gheorghe Hoancă i s-a rupt hârleţul. Se sculase înainte de răsăritul soarelui şi s-apucase de săpat pe răcoare. Avea de gând să termine gropanul până răsărea soarele. Voia să-şi facă sub streaşina casei un bazin, să aibă tot timpul apă, să nu mai care de la fântână, ca să ude în grădină. După felul cum fredona o melodie, se putea înţelege că e bine dispus şi că are chef de muncă. Săpa cu spor, scuipând când şi când în palme şi ori de câte ori lama hârleţului muşca pământul tare, icnea scurt. Intrase în groapă până la brâu. Acum scotea pământul afară mai greu. Nu-l ajuta nimeni, dar nu voia să se dea bătut. Voia să termine de săpat până nu dădea căldura… La un moment dat, auzi un pârâit surd. Ridică hârleţul şi se uită la el: era bont. Vârful zăcea lângă o vână de salcâm. Nici nu-i dăduse prin minte că rădăcinile bătrânului salcâm, aflat la o distanţă apreciabilă de casă, ar fi putu ajunge până acolo. „Asta-mi mai lipsea acu!” îşi spuse supărat Hoancă, aruncând cât colo ciotul. Nu putea să lase un lucru început şi făcut pe jumătate… Se duse de se spălă, apoi intră în casă şi se îmbrăcă în grabă.

Ieşi pe poartă fluierând. Era duminică şi prin curţile oamenilor nu începuse forfota. Câte o vită, supărată poate că stăpânul a uitat-o în plata Domnului, dădea semnal, mugind prelung, doar-doar va fi auzită şi băgată în seamă. Îi răspundea o alta, cale de câteva case depărtare, parcă mai supărată.

Se opri în dreptul unei case mai arătoase, tencuită cu ciment şi acoperită cu tablă, având grădiniţă cu flori înspre drum. „Doarme boieru, ce-i pasă, nu ca alţii, care la ora asta s-au săturat deja de muncă!…” gândi gospodarul.

-Băăă, nea Titi!… Nea Ti-tiii!…

Se-ntoarse şi luă din drum o piatră, cu care bătu în poartă. De astă dată stârni câinii de prin preajmă. Se chinui să strige mai tare, spre a acoperi hămăiturile.

Dar, când vru să renunţe şi să plece, văzu uşa de la casă deschizându-se. În prag, apăru un bărbat negricios, nu prea înalt şi cu picioarele goale. Îşi trăsese, la repezeală, nişte pantaloni, dar n-avusese vreme să se-ncheie până sus. Era responsabilul magazinului sătesc.

-Ce dracu, mă, Hoancă, nici dumneata n-ai astâmpăr? spuse negriciosul supărat, în timp ce se apropia de poartă.

-Crezi c-am venit doar aşa, să-ţi dau bineţe? întrebă Hoancă la rândul lui.

-Te pomeneşti c-ai venit să-mi ajuţi la cules caise?! se bucură Titi Benguş. Ai picat la ţanc, Gheorghe, că ş-aşa aveam de gând să trec pe la tine, să te chem… Acu, dac-ai venit şi nechemat, nu-i nici o supărare, numai s-aştepţi niţel să mă-mbrac, se rugă el.

-Bă, nea Titi, io n-am venit la caise!… Am treabă acas!… Am venit să-mi dai ceva din prăvălie…

-Ce-ţi trebe, mă? făcu foarte curios responsabilul magazinului sătesc.

-Un hârleţ.

-Acu, duminica?… Tu n-ai minte, Gheorghe!

-Ba am, şi dacă vrei, când mi-o făta, îţi dau doi pui dă prăsilă… Ai dăşchide mai repede, că n-am venit la taifas!…  Ţi-am zis c-am treabă acas

Continuă lectura

Gabriela Oana BUCUR

Premiul al II-lea

la Concursul de creaţie literară

ARIPI DE DOR, ediţia a V-a, 2010

 

Fiecare 

   

Fiecare copac 

poartă o mască. 

  

Fiecare frunză 

râde, se joacă,

vorbeşte, visează…

 

Fiecare floare

îşi imaginează

că e un fluture şi zboară.

 

Fiecare pasăre

vrea

să atingă cerul

şi să-l stăpânească.

 

Fiecare om

ascunde o poveste

păstrată-n labirintul

gândurilor sale.

 

Fiecare râu

ajunge să iubească

pietrele ce-i stau în cale…

 

Cu tine

 

 

Cu tine lucrurile par altfel.

Lumina se schimbă,

curcubeul îşi împrăştie culorile,

aerul se dilată,

soarele surâde,

cerul îşi îmbracă mantia-i senină.

 

Cu tine dimensiunea lucrurilor se schimbă:

frunzele îşi pierd forma ovală,

iarba îşi întinde trupul subţire,

copacii devin dreptunghiuri.

 

Cu tine lumina sărută amurgul,

întunericul hoinar îşi scaldă scutul

sub albul proaspăt al lunii.

 

Cu tine imperfecţiunea tânjeşte

după măreţie…

Rănile mării

 

 

 

Tăceai…Lunecai ca un val

pe trupu-mi.

Mă-ncălzeai.

 

Lumea toată-mi părea aşa mică…

Tu erai mare: erai marea.

Eu eram valul

care plutea aiurea:

naivul val purtat de vânturi,

naivul val purtat de alte valuri.

 

Marea era roşie – Cât sânge ar avea un om

ca să învăluie o mare?

 

Rănile mării

atât de adânci

frânte de resortul sufletului meu

încă mai sângerează…