Carmen RADU
Curcubeul –
semnul lui Dumnezeu
de iertare…
***
Curcubeul –
Dumnezeu nu a mai vrut
o nouă arcă…
***
Flori de cireş –
veşmântul primăverii…
adierea din noi.
***
Aşteptare –
un cireş înflorit
are lacrimi amare…
***
Seară de iunie –
coş cu cireşe coapte…
amar şi dulce.
***
Răscruce de drum –
cumpăna fântânii e
semn de popas.
***
Lângă drum, copaci –
soarele caută loc
de odihnă.
***
Florian BRATU
Privirea are înscrisă în constituţia ei o anumită agresivitate, un imperialism al cuprinderii, ceea ce nu rămâne fără consecinţe în propria-i definire. Privirea autentică se opune constrângerii, fragmentării spaţiului pe care aspiră să-l cucerească, să-l cunoască. Prima caracteristică a privirii autentice este interogaţia ce trebuie înţeleasă ca formă de cunoaştere a datelor lumii interioare şi exterioare.
Actul privirii depăşeşte contactul cu fiinţele şi lucrurile universului; privirea se naşte dinlăuntru spre exterior, ea actualizează tot ce intră în raza ei. Iniţial percepţie, privirea este sursa trăirii, a afectelor dar şi a construcţiei ideatice pentru că dă naştere la perspectivă. Dar actul privirii nu înseamnă numai contact, stabilirea de frontiere, ci şi dorinţa de a atinge un anumit orizont. Prin privire se afirmă un spaţiu, se configurează sau se înnoieşte gândirea asupra universului. Privirea este o prezenţă a Prezenţei, o sursă dar şi formă de întemeiere a lumii.
Paradoxal dar adevărat, privirea poate fi şi un mod de captare a invizibilului. Lumea interioară a fiinţei nu poate fi văzută în mod obişnuit, ci numai prin actul introspecţiei, al privirii interioare. Caracterul funcţional al privirii devine pe măsură ce fiinţa caută mereu altceva iluminând mereu calea spre identitatea fiinţei. Iluminările sau revelaţiile restituie fiinţei acel alt-ceva la care aspiră în căutarea totalităţii pierdute. Căutarea, prin actul privirii, este desfăşurare peste lume şi sine; ea este des-văluirea fecundă de sensuri. Privirea poate naşte sensuri pentru că aceasta este misiunea ei, de a atinge ne-atinsul, invizibilul, ascunsul spre des-văluirea lor sieşi şi alterităţii.
Interesul meu pentru privire se referă la experienţa pe care o des-văluie în desfăşurarea ei activă printre fiinţe şi lucruri. Experienţa este rădăcina plină de sevă ce scoate la iveală reflexia. Simpla parcurgere a lumii fără aderenţa şi aducerea la lumină a unor adevăruri nu reprezintă decât mişcarea vidă, fără germinarea unui posibil sens. Este adevărat că privirea este mai întâi un survol al lumii, apoi stabilirea unei perspective din care se naşte reflecţia despre lume. Identitatea de sine şi a lumii devine autentică numai prin lecţia des-văluirii ascunsurilor ce pot schimba aparenta imobilitate şi tăcere a ceea ce există.
Privirea este multiplă pentru că este expresia unui eu care nu este întotdeauna o unitate durabilă. Fragmentarea eului este consecinţa propriei construcţii. Eul, ca matrice a privirii, trebuie văzut ca fundament dinamic al fiinţei. Este locul să precizăm că fiinţa este aproape mereu altceva[1], pentru că prin natura ei este în primul rând mimetică. Fiinţa imită, mai mult sau mai puţin, orice prezenţă diferită care îi apare în câmpul perceptiv. Această tentaţie sau mod de a fi al fiinţei are un caracter general, dar există şi categorii ce vor şi pot să se definească fără a recurge la efemere modele sau tipuri de prezenţă. În definirea prezenţelor ce traversează scena lumii, a istoriei am folosit cu multă indulgenţă termeni ca modele şi tipuri, dar realitatea este extrem de săracă chiar şi la acest nivel. Nu tot ce are forma unei fiinţe trebuie acceptat ca atare, pentru că dincolo de mască se ascund, de fapt, simple vieţuitoare a căror prezenţă este malefică, cu alte cuvinte împotriva firii.
George Liviu Teleoacă
Începute cel puţin cu zece ani în urmă, odată cu apariţia articolului Despre canonul estetic semnat de Mircea Martin în România Literară nr. 5/2000, dezbaterile cu privire la canon înaintează cu precauţie pentru a se ajunge la o cât mai largă implicare. După cum se arată şi în articol, definirea canonului presupune o suită de convenţii care “trebuie să se întemeieze pe nişte date, texte şi interpretări negociate şi acceptate”. Ele se obţin prin eforturile depuse în comunitatea experţilor, după care urmează impunerea lor de sus în jos, aşa cum se întâmplă mai ales “în cazul canonului curicular, acolo unde şi aspectul instituţional e cît se poate de pregnant.”
Cu privire la aplicarea canonului în şcoală, autorul are în vedere şi personalitatea creativă a profesorilor „care nu-şi pot îngădui să ignore canonul propriei instituţii …, dar care n-ar fi corecţi faţă de ei înşişi şi, din nou, faţă de cei pe care îi îndrumă, dacă nu şi-ar face cunoscute opiniile pînă la capăt.”
Îndemnul acesta de a ne „face cunoscute opiniile pînă la capăt” ne oferă cadrul necesar pentru a discuta de pe acum problema arhetipului în relaţie cu un viitor canon care încă „ridică probleme de limbaj – teoretic şi tehnic – de terminologie”.
Păstrat mai mult în subconştient, arhetipul devine reper de actualitate, atât în interiorul dezbaterilor privind canonul, cât şi în contextul mai larg al demersurilor ce se fac pentru întemeierea spirituală a Europei Unite.
Pentru o definiţie „tare” a canonului, care să includă toate nivele şi formele sale, este nevoie să închipuim – spune autorul – un fel de centru, de nucleu dur, de miez, iar pe linia acestui efort al închipuirii, care din treaptă în treaptă ajunge până la ansamblul unei literaturi naţionale, se poate descoperi că nimic nu poate fi mai central ca arhetipul şi nimic nu poate fi dur ca existenţa sa imuabilă.
Ca o trecere spre importanţa lărgită a arhetipului, autorul îşi exprimă, la finalul studiului său, convingerea prin care „Canonul estetic repune problematica identităţii în termenii ei fireşti” agravată de „Confuzia valorilor, care nu e doar suportată, ci chiar cultivată în zilele noastre”. Or, nimic mai firesc în abordarea problemelor identitare din spaţiul numit Lumea Veche ca abordările care pornesc de la arhetip.
Din această perspectivă a identităţilor decurge, de fapt, importanţa definitorie a arhetipului, singurul care va permite punerea în aplicare a principiului „unitate în diversitate” preconizat pentru înfăptuirea noului edificiu european. Deşi surprinzător şi într-un anume fel paradoxal, principiul „unitate în diversitate” poate fi aplicat în mod real păstrând pentru diversitate diferenţele specifice, dar înfăptuind unitatea prin valorile noastre cumune, care devin cu atât mai evidente cu cât ne apropiem mai mult de arhetipul care a generat diversitatea. Arhetipul devine astfel criteriul ontologic pentru unitatea spirituală a Europei şi temei al dăinuirii sale.
Cele mai mari dificultăţi care se cer depăşite sunt cele referitoare la găsirea căilor de conciliere pentru marea diversitate etno-lingvistică şi religioasă existentă în Europa şi ca atare ne îndreptăm atenţia spre definirea a ceea ce specialiştii numesc Ur-Wort pentru limbaj şi Ur-Monotheismus pentru înnăscuta aspiraţie religioasă a omenirii.
În mod firesc şi mai presus de neştiinţificele imputări numite protocronism, căutarea acestor arhetipuri trebuie să înceapă în zona Dunării de Jos, despre care iată ce spunea ziarul New York Times din 1 Decembrie 2009 cu ocazia deschiderii expoziţiei de arheologie de la New York: „Înaintea gloriei care le-a revenit Greciei şi Romei, chiar înaintea primelor oraşe din Mesopotamia sau templelor de pe malul Nilului, în Valea Dunării inferioare şi la poalele dealurilor balcanice locuia un popor avansat pentru vremea sa în domeniile artei, tehnologiei şi comerţului la distanţă.” (http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html)
La apogeu, în jurul anului 4500 î. Chr. – continuă prestigiosul ziar citându-l pe antropologul David W. Anthony – „Vechea Europă era între locurile cele mai sofisticate şi avansate din punct de vedere tehnologic din lume” şi prezenta „multe din semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei”.
Ca semn sigur al civilizaţiei politice şi idiologice, declanşată în acea epocă prin sincronizarea planificată a manifestărilor sociale, a fost impunerea în anul 5508 î.Chr. a caledarului numit „de la Facerea Lumii”, păstrat în uz nu numai de cronicarii noştri, ci şi de Dimitrie Cantemir considerat în toată Europa ca mare cărturar al epocii sale.
Şi pentru ca existenţa acestui calendar cu cea mai lungă viaţa, de peste 7200 de ani, să nu fie desconsiderată doar ca un fapt singular, deşi numai Cezarul şi Papa au mai dispus de specialiştii, ca si de puterea necesară pentru modificarea caledarelor, vom spune pentru lumea întreagă că Valahii de la Dunărea de Jos din acea perioadă sunt înscrişi ca începători de lume sau ca eroi civilzatori în toate Cărţile Sacre ale omenirii, de la Vede la Edde, de la Vechiul Testament la Noul Testament, dar şi în în mitologia greacă şi latină. Desigur sunt repere foarte vechi, dar fără buna lor cunoaştere nu avem nici o şansă să ne înţelegem corect rostul vieţii noastre şi nici drumul pe care îl avem de continuat, fiindcă omul se bate nu numai pentru pâinea lui, ci şi pentru sufletul lui şi canonul pus în discuţie, tocmai la această hrană sufletească se referă.
De dragul acestui suflet parcurgem drumurile spre marile capodopere ale lumii şi tot de dragul sufletului există fabuloasa bursă a lucrărilor de artă, care se cer corect înţelese, cum este şi faimoasa Lupoaică ajunsă pe Capitoliu, atât de familiară nouă prin binecunoscutele replici dăruite de statul italian oraşelor Bucureşti, Chişinău, Cluj, Timişoara, Târgul Mureş. Prezenţa ei în conştinţa omenirii începe cu parabola mitului consacrat celor doi gemeni născuţi de o Vestală din dragostea pentru zeul Mars. O superbă miniatură de artă etruscă din secolul V î.Chr. surprinde şi redă prin mijloace plastice semnificaţia reală a mitului. După modelul etrusc se realizează în anul 296 î.Chr. celebra statuie de pe Capitoliu (Th.Mommsen, Istoria Romană, Vol.I, p.269 şi 276), dar, ulterior, marele public şi odată cu el istoria o vor asocia mai mult cu măreţia istorică a Romei şi mai puţin cu semnificţia originară a mitului, care în cele din urmă se pierde, aşa cum s-au pierdut şi semnificaţiile altor simboluri datorită zbuciumului istoric şi trecerii timpului.
Azi, beneficiem, însă, de o extraordinară perfecţionare a tehnologiilor pentru realizarea reproducerilor de artă, de la cele tipografice la cele digitale, ceea ce permite ca prin studiu comparativ să recuperăm semnificaţia originară.
Prof. Dr. Const. MIU
Referindu-se la valoarea incontestabilă a capodoperelor literaturii române, Tudor Vianu opina că acestea sunt „opere în care priveşti ca-ntr-un abis fără fund”, în sensul că ele rămân deschise la noi modalităţi de receptare. Un asemenea abis este şi Luceafărul eminescian. În cele ce urmează, vom încerca să luminăm acest abis al poetului nostru nepereche, aducând în discuţie elemente de actorie care apar în poem. Acestea sunt detectabile în scena discuţiei între cei doi muritori – Cătălina şi Cătălin.
Mai întâi, să spunem că pajul este prezentat cu ajutorul unor etichetări ample, având valoarea unor „indicaţii regizorale”. Schematic, trăsăturile de caracter şi fizionomia personajului pot fi vizualizate astfel:
Cătălin viclean
copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
se furişează pânditor,
Privind la Cătălina.
Sub aspect gramatical, „cartea de vizită” a lui Cătălin este o apoziţie dezvoltată, prin intermediul căreia cunoaştem adevărata lui faţă. Acest insidios „copil de casă” are preocupări mărunte: „…împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă”. Amănuntul acesta ne ajută să înţelegem de ce îi va prezenta Cătălinei edulcorat paradisul terestru: trăind într-o „realitate” metamorfozată, lui Cătălin îi va fi uşor să imagineze un univers pe care îl va înfăţişa ca fiind unul real, bazându-se pe ignoranţa fetei de împărat: „Dacă nu ştii ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul”(s.n.).
Acest paj nu are personalitate, el trăieşte în umbra unei alte persoane, căci „poartă pas cu pas/ A-mpărătesii rochii”. Identitatea sa este şi ea una incertă: „Băiat din flori şi de pripas”. Caracteristic pentru acest „Viclean copil de casă” este firea sa iscoditoare: „îndrăzneţ cu ochii”. Pentru prima dată, acest mim, va ieşi din umbră, la rampă, dar când o va face nu e tranşant, ci „Se furişează pânditor/ Privind la Cătălina”(s.n.).
Să mai reţinem portretistica de sorginte vegetală a lui Cătălin („Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina”), unde cromatica are rolul de a provoca, de a o atrage magnetic pe fata de împărat.
Apoi, să observăm că şi Cătălina joacă teatru ca o actriţă desăvârşită:
Cosmin ŞTEFĂNESCU
Zbaterea-ţi maiestoasă
A fascinat omenirea
Şi ai bătut din aripi
tu!… fluture imens
iar lumea, a luat-o razna
a pornit cu paşi grăbiţi
spre prăpastia destinului.
Pentru o clipă
desprinsă parcă
din mai multe veşnicii
ai suferit o transfigurare
de parcă un alchimist nebun
din vechime
pierdut printre alambicuri şi vise
ar fi experimentat pe tine
licori şi poţiuni
înşiruiri bizare de coduri
şi formule nedesluşite
din silabisirile sale bolnave
şi astfel, ai devenit
un Ducipal nărăvaş
o creatură feerică
desprinsă dintr-o legendă
uitată de prea mulţi eoni
şi-n baterea-ţi nervoasă
aproape neverosimilă
ai provocat peste timp un haos
o agonie fără margini a lumii
prin efectul fluture.
Const. MIU
Lui Gheorghe Hoancă i s-a rupt hârleţul. Se sculase înainte de răsăritul soarelui şi s-apucase de săpat pe răcoare. Avea de gând să termine gropanul până răsărea soarele. Voia să-şi facă sub streaşina casei un bazin, să aibă tot timpul apă, să nu mai care de la fântână, ca să ude în grădină. După felul cum fredona o melodie, se putea înţelege că e bine dispus şi că are chef de muncă. Săpa cu spor, scuipând când şi când în palme şi ori de câte ori lama hârleţului muşca pământul tare, icnea scurt. Intrase în groapă până la brâu. Acum scotea pământul afară mai greu. Nu-l ajuta nimeni, dar nu voia să se dea bătut. Voia să termine de săpat până nu dădea căldura… La un moment dat, auzi un pârâit surd. Ridică hârleţul şi se uită la el: era bont. Vârful zăcea lângă o vână de salcâm. Nici nu-i dăduse prin minte că rădăcinile bătrânului salcâm, aflat la o distanţă apreciabilă de casă, ar fi putu ajunge până acolo. „Asta-mi mai lipsea acu’!” îşi spuse supărat Hoancă, aruncând cât colo ciotul. Nu putea să lase un lucru început şi făcut pe jumătate… Se duse de se spălă, apoi intră în casă şi se îmbrăcă în grabă.
Ieşi pe poartă fluierând. Era duminică şi prin curţile oamenilor nu începuse forfota. Câte o vită, supărată poate că stăpânul a uitat-o în plata Domnului, dădea semnal, mugind prelung, doar-doar va fi auzită şi băgată în seamă. Îi răspundea o alta, cale de câteva case depărtare, parcă mai supărată.
Se opri în dreptul unei case mai arătoase, tencuită cu ciment şi acoperită cu tablă, având grădiniţă cu flori înspre drum. „Doarme boieru’, ce-i pasă, nu ca alţii, care la ora asta s-au săturat deja de muncă!…” gândi gospodarul.
-Băăă, nea Titi!… Nea Ti-tiii!…
Se-ntoarse şi luă din drum o piatră, cu care bătu în poartă. De astă dată stârni câinii de prin preajmă. Se chinui să strige mai tare, spre a acoperi hămăiturile.
Dar, când vru să renunţe şi să plece, văzu uşa de la casă deschizându-se. În prag, apăru un bărbat negricios, nu prea înalt şi cu picioarele goale. Îşi trăsese, la repezeală, nişte pantaloni, dar n-avusese vreme să se-ncheie până sus. Era responsabilul magazinului sătesc.
-Ce dracu, mă, Hoancă, nici dumneata n-ai astâmpăr? spuse negriciosul supărat, în timp ce se apropia de poartă.
-Crezi c-am venit doar aşa, să-ţi dau bineţe? întrebă Hoancă la rândul lui.
-Te pomeneşti c-ai venit să-mi ajuţi la cules caise?! se bucură Titi Benguş. Ai picat la ţanc, Gheorghe, că ş-aşa aveam de gând să trec pe la tine, să te chem… Acu’, dac-ai venit şi nechemat, nu-i nici o supărare, numai’ s-aştepţi niţel să mă-mbrac, se rugă el.
-Bă, nea Titi, io n-am venit la caise!… Am treabă acas’!… Am venit să-mi dai ceva din prăvălie…
-Ce-ţi trebe, mă? făcu foarte curios responsabilul magazinului sătesc.
-Un hârleţ.
-Acu’, duminica?… Tu n-ai minte, Gheorghe!
-Ba am, şi dacă vrei, când mi-o făta, îţi dau doi pui dă prăsilă… Ai dăşchide mai repede, că n-am venit la taifas!… Ţi-am zis c-am treabă acas’…
Premiul al II-lea
la Concursul de creaţie literară
ARIPI DE DOR, ediţia a V-a, 2010
Fiecare
Fiecare copac
poartă o mască.
Fiecare frunză
râde, se joacă,
vorbeşte, visează…
Fiecare floare
îşi imaginează
că e un fluture şi zboară.
Fiecare pasăre
vrea
să atingă cerul
şi să-l stăpânească.
Fiecare om
ascunde o poveste
păstrată-n labirintul
gândurilor sale.
Fiecare râu
ajunge să iubească
pietrele ce-i stau în cale…
Cu tine
Cu tine lucrurile par altfel.
Lumina se schimbă,
curcubeul îşi împrăştie culorile,
aerul se dilată,
soarele surâde,
cerul îşi îmbracă mantia-i senină.
Cu tine dimensiunea lucrurilor se schimbă:
frunzele îşi pierd forma ovală,
iarba îşi întinde trupul subţire,
copacii devin dreptunghiuri.
Cu tine lumina sărută amurgul,
întunericul hoinar îşi scaldă scutul
sub albul proaspăt al lunii.
Cu tine imperfecţiunea tânjeşte
după măreţie…
Rănile mării
Tăceai…Lunecai ca un val
pe trupu-mi.
Mă-ncălzeai.
Lumea toată-mi părea aşa mică…
Tu erai mare: erai marea.
Eu eram valul
care plutea aiurea:
naivul val purtat de vânturi,
naivul val purtat de alte valuri.
Marea era roşie – Cât sânge ar avea un om
ca să învăluie o mare?
Rănile mării
atât de adânci
frânte de resortul sufletului meu
încă mai sângerează…
Premiul de excelenţă „Ion FAITER”,
la Concursul de creaţie literară
ARIPI DE DOR, ediţia a V-a, 2010
Dialog neprobabil între Adam şi Eva în R.A.I.
1. de-a arca (tandem)
Deasupra bărcii noastre
de hârtie, se învârt
păsări cu ciocul alb de frunze.
Au îmbătrânit pomii de loc
lângă sufletele noastre netunse.
– Ne-or crede pe arca lui Noe…
(inorogul păşind,
spărgând cu copita oglinda
şi cu cornul
ispita)
Au îmbătrânit pomii de tot
lângă sufletele noastre neunse.
2. de pus în vitrină (vocea lui Adam)
Încerc să scriu,
să te ştiu,
să mă fiu.
Istoria dă buzna peste mine.
Iar tu mă sfâşii în ritm de iasomie.
Încet, se scurge din mine tot gândul
-hei, nu mai alergaţi cu pietre, pământul!
Curând
voi ajunge doar un nebun
numai bun să mă pui
în vitrină.
3. nud (vocea Evei)
Ea îşi lăsă breteaua
să alunece în neant,
şi decolteul şi-l lăsă
la vânătoare de iepuri.
din peretele ciupit de visare,
nudul vieţii
încă priveşte.
4. ceaşca de cafea (vocea lui Adam)
De altfel, eşti foarte primitoare.
mereu îmi umbli ceaşca
cu urme de paşi.
am să îşi sorb păşirea
şi-o aripă curată
pân’ n-ai să mai ţi de toartă
decât ibricul. Aburind
de dorul tăcerilor din oglindă.
5. plânsul (vocea Evei)
Cu aripile mute şi gri,
dorinţele pustii,
cu dorul rămas înfipt între noapte şi zi
ea îşi plânge risipa
de vise
şi de copilării.
(autor, deocamdată, necunoscut)
P-un picior de plai,
pe-o gură de rai,
strânsu-ne-am în vale,
o mulţime mare.
Rugul am aprins,
focul am încins.
La Zamolxe vrem,
să ne închinăm.
Doamne ne-om ruga,
la puterea ta,
trezire ne dai,
pe-o gură de rai.
Doamne, tu Stăpâne,
cuvinte ne spune,
de înţelepciune.
Focul sa-nteţit,
Zamolxe a privit,
Şi-astfel ne-a grăit:
METAMORFOZE 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.