Prof. Dr. Florian BRATU
Discursul presupune cel puţin două componente de prezenţe active care susţin şi antrenează formele de manifestare ale subiectului uman în traiectul său mundan: identitatea şi diferenţa. Evident, există şi alte structuri care contribuie, direct sau indirect, la expresia şi substanţa prezenţei eului ca formă capitală de manifestare esenţială, deci necesară definirii fiinţei. Subiectul, în trecerea sa, este uneori greu de definit atâta vreme cât este privit doar ca obiect supus observaţiei şi analizei. Întrebarea sau uimirea pe care o trezeşte prezenţa subiectului în forma sa articulată, respectiv, discursul pe care îl susţine ca imagine activă a lumii este în primul rând cine este, care sunt intenţiile sau motivele care îl împing la anumite reacţii verbale. O definire a subiectului, a discursului său, dar şi a diferitelor reprezentări ce le generează în alteritate, ca pol de contact, sau comunicare fie şi efemeră, se impune în funcţie de forma prezenţei sale, de evantaiul intenţiilor cu care îşi face simţită prezenţa în spaţiu şi timp.
Orice subiect este identificabil prin cultura căreia îi aparţine şi prin spectrul reprezentărilor, mai mult sau mai puţin variat sau profund, pe care le proiectează în spaţiul şi perioada de timp în care se manifestă. Identificarea este un proces ce stă sub semnul necesităţii dar şi a hazardului; necesitatea ei decurge din semnul existenţei subiectului. Numai în cazuri extrem de rare subiectul nu doreşte sau nu poate, din motive particulare, să se producă în spaţiul comunicării. Dar şi atunci există o formă de comunicare cu sine, un dialog cu fiinţe imaginate a fi prezente prin care se doreşte un schimb: acest lucru este posibil numai datorită memoriei care permite extragerea dintr-un fond comun al unor secvenţe de idei, de cuvinte, de stări ce se vor împărtăşite. Subiectul nu poate exista singur: identitatea sa nu este completă sau nu se poate contura, defini exact sau mai profund decât prin prezenţa celuilalt, fiecare cu formaţia şi atributele sale proprii.
Orice identitate se defineşte prin limba pe care o utilizează, iar în unele cazuri printr-o limbă diferită de aceea în care s-a constituit ca persoană. S-a remarcat existenţa identităţii multiple şi deci nu vom mai insista asupra fenomenului interferenţelor, uneori independent de voinţa subiectului care contribuie la extensia spectrului identităţii la emigranţi sau imigranţi[1], decât atunci când este necesar. Acest lucru nu trebuie să conducă la concluzia pripită că problematica identităţii plurale sau multiple este eludată definitiv. Dimpotrivă, identităţile multiple constituie subiectul multor reflecţii dată fiind complexitatea şi relativa noutate pe care le introduc în câmpul percepţiei comune şi mai ales a specialiştilor sau a factorilor politici care se văd obligaţi la o permanentă reevaluare a fenomenului.
Identitatea clasică sau subiectul constituit în timp şi spaţiu aşa cum a fost analizată de specialişti până în prezent nu se poate decât aproxima, pentru că ea este integrată într-un sistem social, economic şi politic care este permanent fluctuant, nu numai datorită caracteristicilor interne ale subiecţilor, ci şi datorită schimbului de repere pe care socialul îl cunoaşte, a dinamicii care nu mai cunoaşte o singură perspectivă.
O abordare pur teoretică este aparent mai sigură, pentru că nu primeşte semnele unui real în permanentă devenire. Unul rămâne unu, atâta vreme cât nu mai există un altul care să apară în câmpul său perceptiv şi să declanşeze relaţii, evenimente, să dea naştere unei istorii.
Identitatea este un ideal mai curând decât o substanţă nedeformată sau deformabilă, fie datorită propriei structuri, fie prezenţei alterităţii care, direct sau indirect, îi destabilizează ordinea în care se vrea să existe.
Identitatea şi/sau travestiurile acesteia sunt problemele ce formează substanţa ordinii sociale şi uneori a ordinii legale. Orice individ ce se prezintă ca identitate în spectrul social este cu adevărat o identitate? Existenţa umană este minată de imitaţie, de travestiu şi mai ales de minciună. Adevărul este un ideal în numele căruia orice subiect poate avansa imagini care nu poartă marca autenticităţii. În fapt, singurul criteriu profund prin care se validează calitatea şi durata unei identităţi este autenticitatea.
Ideea de autenticitate a constituit încă din antichitate obiectul meditaţiei subiectului care se întreba neliniştit nu numai asupra sensului universului, a lumii exterioare, ci şi asupra lumii personale, interioare care, aparent, pare să fie mai uşor de descifrat. Iluzie…Omul este şi astăzi o enigmă pentru el însuşi şi pentru cei din jurul lui. Gândurile, actele fiinţei umane sunt din cele mai neaşteptate, mai stranii uneori şi nu pot fi catalogate definitiv într-o bază de date, ca referinţe pentru eternitate.
Or, identitatea autentică se naşte şi dispare în timp, mă refer la categoria celei relative, sub semnul interogaţiei. Semn fiind, semnifică cu adevărat atunci când poartă în sine şi pentru alteritate o reţea de semnificaţii care iradiază în juru-i şi fac din identitate reper şi model al lumii. Drumul spre identitate este presărat cu obstacole atât în formarea ei cât şi în lectura ei de către alteritate. Obstacolele derivă din constituţia şi modul identităţii de a se prezenta în univers, dar şi de timpul în care se manifestă în mod autentic.
Aparent, autenticitatea este mai uşor de decelat în spaţiul real, decât în cel al ficţiunii. Fenomenul este eludat cu o incredibilă uşurătate de către „specialişti” care consideră că fiinţele ce traversează universul ficţiunii sunt imaginare, deci fără consistenţă, fără substanţă. Materialismul este bun, însă limitele sale sunt imense!
Cine concepe o operă ca pe un obiect nu poate vedea nici forma, nici adevărul pe care aceasta o poartă cu sine! Ca să nu mai vorbim de viziunea pe care o transmite opera şi pentru care trebuie să fii apt să o captezi şi să o înţelegi. Ochiul este canalul, dar privirea este mai mult decât se spune de obicei. Privirea instituită de identitate în actul scriiturii este de altă origine decât cea materială ce se lasă uşor descrisă, desfăşurată, catalogată de om. Privirea identităţii creatoare aparţine unei ordini superioare, creează distanţa diferenţei faţă de cea comună, vulgară. Ea este expresia unei conştiinţe pe care limita (de care este conştientă) o deranjează şi de aici permanentul ei efort de transgresare al frontierei. Identitatea poate fi percepută ca fenomen pentru care limita dată trebuie depăşită.
METAMORFOZE 