BALADA CULTĂ – rediviva

Prof. Dr. Const. MIU

 

               Şi cu alte prilejuri am spus că moda/ „epoca” postmodernismului este în declin, iar credinţa corifeilor acestui „ism” că publicul ar mai fi dispus să accepte aşa-zisa poezie pornografică (una cultivată cu nonşalanţă de un Mihai Gălăţanu ori Elena Vlădăreanu sau răsfăţatul de la România literară – Emil Brumaru) este una falsă. Întoarcerea la poezia adevărată este una a bunului simţ.

Una din alternative o reprezintă balada cultă Nunta neagră, publicată la Editura Valman (Focşani, 2010), cu traduceri în engleză, franceză, italiană, spaniolă şi rusă şi semnată de Gh. A. Neagu – redactorul şef al revistei focşănene, Oglinda literară.

Plasarea acţiunii pe tărâm oniric, accentul fiind pus pe fabulosul vegetal, aminteşte de Mioriţa. Incipit-ul conturează glisarea realului în oniric: „Ziua-şi ridicase fruntea/ Din pădurea adormită…/ Potopind cu aburi zarea/ Printre ramuri, cu beteala/ Spumei împletită-n ceţuri/ Norii drumuri conturau/ Zămislind cărări de visuri.” (p. 5).

De observat că aşteptarea devine lait-motivul primei părţi a baladei, acesta fiind indisolubil legat de motivul Fetei Morgana : „O aştept ca altădată,/ Să se nască din copaci/ Alergând înfiorată/ (…) Vântul murmură din frunze/ Simfonia vegetală/ Mângâindu-mi palma goală/ O aştept scăldat de spaime/ (…) O aştept în pragul tainei/ Când va fi să ne vedem/ Despărţiţi vom fi de lume/ De urât şi de blestem.” (s. n., p. 5-6).

              Întâlnirea eroului liric cu aleasa inimii are valoarea unui ritual erotic. În baladă, sunt câteva detalii care concură spre acest aspect: „O aştept ca altădată/ (…) O ghicesc uşor venind/ Pe cărarea sărutată/ De atâtea ori, pierind” (s. n., p. 5, 6). Să remarcăm construcţiile adverbiale („altădată”, „de atâtea ori”), care evidenţiază în context vechimea poveştii de dragoste. Amănuntele acestea sporesc dramatismul situaţiei, în momentul când aleasa inimii, după ce-i face cunoscut eroului liric că „Ziua nunţii sorocite/ A venit! E azi…” (p. 7) şi că îşi doreşte – aşa cum Cătălin îi propunea fetei de împărat, în poemul eminescian („Hai, ş-om fugi în lume”) – să fugă împreună, acesta o refuză elegant, dar ferm: „Greu rostesc, amar cuvânt: / -A fugi nu se cuvine/ (…) Nu te pot lua, rămâi, / Fii a lor cum ţi-e ursita…” (p. 7, 8). Decorul vegetal va fi şi el contaminat şi va pune în evidenţă frământarea sufletească a celor doi parteneri: „Din înalturi stau să cadă/ Frunze moarte, alb-albastre, / (…) Din lumina blândă – toamna/ Ţese lacrimi în covor. / (…) Întrevăd în aiurare/ Umbre fără de contur/ Fug apoi în ceaţa deasă/ Peste frunze sângerânde” (p. 8).

 

Autorul ştie să dozeze dramatismul întâmplărilor şi aduce acu, în prim-plan, căutarea miresei şi presimţirile mirelui (cf. p. 9). Cromatica decorului (balada poate fi transpusă şi scenic!) ilustrează tensiunea afectivă şi are funcţie premonitorie: „Frunzele privesc în ele/ Disperarea zilei noastre/ Când sub otrăvirea brumei/ Dezgolesc păduri albastre. / Cerul, roşu ca o rană, / Insensibil, blând, postum/ Arde lumea vegetală/ Despletind păduri de fum” (s. n., p. 9-10).

Rând pe rând, sunt urmărite comportamentele celor doi îndrăgostiţi: în timp ce eroul liric/ eu-l poetic cere ajutorul zeilor insensibili („-Zeilor, cer îndurare/ (…) De sunteţi nepieritori/ Zămisliţi iubiri celeste/ Şi primiţi-ne la voi/ În cerul ferecat de ploi, / De ştiţi să iubiţi ca noi!” – p. 10), partenera sa este tristă şi plânsă: „Fata plânge-ncetişor/ Păru-i despletit în valuri/ Ochii cată ajutor/ (…) Suferinţa-i sub povara/ Mersului nepăsător/ (…) Păşeşte trist mireasa.” (p. 10, 11).

Impresionantă este imaginea miresei fără viaţă şi ţinută la piept de cel care s-a opus mirelui, fiind în stare de crimă pasională. „La pieptul meu tăcută/ Ea doarme, lebădă supusă, / Cu trupul părăsit de zbor, / În trupul meu se zbate/ Regretul. Vreau să mor…/ O mai sărut o dată/ Pe ochii reci, pe gură, / Pe faţa îngheţată.” (p. 15).

Finalul baladei este focalizat pe imaginea unirii celor doi îndrăgostiţi, dincolo de moarte, un alt Tristan şi o altă Izolda – „îmbrăţişaţi de ierburi”. Prohodul naturii este zguduitor: „Şi simt cum vălul nopţii/ Ne-acoperea divin…/ Încet, încet în codru. / Şi florile se-nchid. / Dintre stamine roua / Ne poleieşte drumul / Pe care-acum păşim. / (…) Se clatină copacii / Cutremuraţi de vânt / Din contopirea pură / A dorului cu iarba/ Zac miri ucişi de ură, / Plânge pădurea…” (p. 18).

              Pentru frumuseţea imaginilor, ca şi pentru ideatică – trista poveste a miresei negre –, această baladă merită să-şi afle locul în manualele şcolare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s