BALADA CULTĂ – rediviva

Prof. Dr. Const. MIU

 

               Şi cu alte prilejuri am spus că moda/ „epoca” postmodernismului este în declin, iar credinţa corifeilor acestui „ism” că publicul ar mai fi dispus să accepte aşa-zisa poezie pornografică (una cultivată cu nonşalanţă de un Mihai Gălăţanu ori Elena Vlădăreanu sau răsfăţatul de la România literară – Emil Brumaru) este una falsă. Întoarcerea la poezia adevărată este una a bunului simţ.

Una din alternative o reprezintă balada cultă Nunta neagră, publicată la Editura Valman (Focşani, 2010), cu traduceri în engleză, franceză, italiană, spaniolă şi rusă şi semnată de Gh. A. Neagu – redactorul şef al revistei focşănene, Oglinda literară.

Plasarea acţiunii pe tărâm oniric, accentul fiind pus pe fabulosul vegetal, aminteşte de Mioriţa. Incipit-ul conturează glisarea realului în oniric: „Ziua-şi ridicase fruntea/ Din pădurea adormită…/ Potopind cu aburi zarea/ Printre ramuri, cu beteala/ Spumei împletită-n ceţuri/ Norii drumuri conturau/ Zămislind cărări de visuri.” (p. 5).

De observat că aşteptarea devine lait-motivul primei părţi a baladei, acesta fiind indisolubil legat de motivul Fetei Morgana : „O aştept ca altădată,/ Să se nască din copaci/ Alergând înfiorată/ (…) Vântul murmură din frunze/ Simfonia vegetală/ Mângâindu-mi palma goală/ O aştept scăldat de spaime/ (…) O aştept în pragul tainei/ Când va fi să ne vedem/ Despărţiţi vom fi de lume/ De urât şi de blestem.” (s. n., p. 5-6).

              Întâlnirea eroului liric cu aleasa inimii are valoarea unui ritual erotic. În baladă, sunt câteva detalii care concură spre acest aspect: „O aştept ca altădată/ (…) O ghicesc uşor venind/ Pe cărarea sărutată/ De atâtea ori, pierind” (s. n., p. 5, 6). Să remarcăm construcţiile adverbiale („altădată”, „de atâtea ori”), care evidenţiază în context vechimea poveştii de dragoste. Amănuntele acestea sporesc dramatismul situaţiei, în momentul când aleasa inimii, după ce-i face cunoscut eroului liric că „Ziua nunţii sorocite/ A venit! E azi…” (p. 7) şi că îşi doreşte – aşa cum Cătălin îi propunea fetei de împărat, în poemul eminescian („Hai, ş-om fugi în lume”) – să fugă împreună, acesta o refuză elegant, dar ferm: „Greu rostesc, amar cuvânt: / -A fugi nu se cuvine/ (…) Nu te pot lua, rămâi, / Fii a lor cum ţi-e ursita…” (p. 7, 8). Decorul vegetal va fi şi el contaminat şi va pune în evidenţă frământarea sufletească a celor doi parteneri: „Din înalturi stau să cadă/ Frunze moarte, alb-albastre, / (…) Din lumina blândă – toamna/ Ţese lacrimi în covor. / (…) Întrevăd în aiurare/ Umbre fără de contur/ Fug apoi în ceaţa deasă/ Peste frunze sângerânde” (p. 8).

Continuă lectura