Prof. Dr. Florian BRATU
Discursul presupune cel puţin două componente de prezenţe active care susţin şi antrenează formele de manifestare ale subiectului uman în traiectul său mundan: identitatea şi diferenţa. Evident, există şi alte structuri care contribuie, direct sau indirect, la expresia şi substanţa prezenţei eului ca formă capitală de manifestare esenţială, deci necesară definirii fiinţei. Subiectul, în trecerea sa, este uneori greu de definit atâta vreme cât este privit doar ca obiect supus observaţiei şi analizei. Întrebarea sau uimirea pe care o trezeşte prezenţa subiectului în forma sa articulată, respectiv, discursul pe care îl susţine ca imagine activă a lumii este în primul rând cine este, care sunt intenţiile sau motivele care îl împing la anumite reacţii verbale. O definire a subiectului, a discursului său, dar şi a diferitelor reprezentări ce le generează în alteritate, ca pol de contact, sau comunicare fie şi efemeră, se impune în funcţie de forma prezenţei sale, de evantaiul intenţiilor cu care îşi face simţită prezenţa în spaţiu şi timp.
Orice subiect este identificabil prin cultura căreia îi aparţine şi prin spectrul reprezentărilor, mai mult sau mai puţin variat sau profund, pe care le proiectează în spaţiul şi perioada de timp în care se manifestă. Identificarea este un proces ce stă sub semnul necesităţii dar şi a hazardului; necesitatea ei decurge din semnul existenţei subiectului. Numai în cazuri extrem de rare subiectul nu doreşte sau nu poate, din motive particulare, să se producă în spaţiul comunicării. Dar şi atunci există o formă de comunicare cu sine, un dialog cu fiinţe imaginate a fi prezente prin care se doreşte un schimb: acest lucru este posibil numai datorită memoriei care permite extragerea dintr-un fond comun al unor secvenţe de idei, de cuvinte, de stări ce se vor împărtăşite. Subiectul nu poate exista singur: identitatea sa nu este completă sau nu se poate contura, defini exact sau mai profund decât prin prezenţa celuilalt, fiecare cu formaţia şi atributele sale proprii.
Orice identitate se defineşte prin limba pe care o utilizează, iar în unele cazuri printr-o limbă diferită de aceea în care s-a constituit ca persoană. S-a remarcat existenţa identităţii multiple şi deci nu vom mai insista asupra fenomenului interferenţelor, uneori independent de voinţa subiectului care contribuie la extensia spectrului identităţii la emigranţi sau imigranţi[1], decât atunci când este necesar. Acest lucru nu trebuie să conducă la concluzia pripită că problematica identităţii plurale sau multiple este eludată definitiv. Dimpotrivă, identităţile multiple constituie subiectul multor reflecţii dată fiind complexitatea şi relativa noutate pe care le introduc în câmpul percepţiei comune şi mai ales a specialiştilor sau a factorilor politici care se văd obligaţi la o permanentă reevaluare a fenomenului.
Identitatea clasică sau subiectul constituit în timp şi spaţiu aşa cum a fost analizată de specialişti până în prezent nu se poate decât aproxima, pentru că ea este integrată într-un sistem social, economic şi politic care este permanent fluctuant, nu numai datorită caracteristicilor interne ale subiecţilor, ci şi datorită schimbului de repere pe care socialul îl cunoaşte, a dinamicii care nu mai cunoaşte o singură perspectivă.
O abordare pur teoretică este aparent mai sigură, pentru că nu primeşte semnele unui real în permanentă devenire. Unul rămâne unu, atâta vreme cât nu mai există un altul care să apară în câmpul său perceptiv şi să declanşeze relaţii, evenimente, să dea naştere unei istorii.
Identitatea este un ideal mai curând decât o substanţă nedeformată sau deformabilă, fie datorită propriei structuri, fie prezenţei alterităţii care, direct sau indirect, îi destabilizează ordinea în care se vrea să existe.
Identitatea şi/sau travestiurile acesteia sunt problemele ce formează substanţa ordinii sociale şi uneori a ordinii legale. Orice individ ce se prezintă ca identitate în spectrul social este cu adevărat o identitate? Existenţa umană este minată de imitaţie, de travestiu şi mai ales de minciună. Adevărul este un ideal în numele căruia orice subiect poate avansa imagini care nu poartă marca autenticităţii. În fapt, singurul criteriu profund prin care se validează calitatea şi durata unei identităţi este autenticitatea.
Ideea de autenticitate a constituit încă din antichitate obiectul meditaţiei subiectului care se întreba neliniştit nu numai asupra sensului universului, a lumii exterioare, ci şi asupra lumii personale, interioare care, aparent, pare să fie mai uşor de descifrat. Iluzie…Omul este şi astăzi o enigmă pentru el însuşi şi pentru cei din jurul lui. Gândurile, actele fiinţei umane sunt din cele mai neaşteptate, mai stranii uneori şi nu pot fi catalogate definitiv într-o bază de date, ca referinţe pentru eternitate.
Or, identitatea autentică se naşte şi dispare în timp, mă refer la categoria celei relative, sub semnul interogaţiei. Semn fiind, semnifică cu adevărat atunci când poartă în sine şi pentru alteritate o reţea de semnificaţii care iradiază în juru-i şi fac din identitate reper şi model al lumii. Drumul spre identitate este presărat cu obstacole atât în formarea ei cât şi în lectura ei de către alteritate. Obstacolele derivă din constituţia şi modul identităţii de a se prezenta în univers, dar şi de timpul în care se manifestă în mod autentic.
Aparent, autenticitatea este mai uşor de decelat în spaţiul real, decât în cel al ficţiunii. Fenomenul este eludat cu o incredibilă uşurătate de către „specialişti” care consideră că fiinţele ce traversează universul ficţiunii sunt imaginare, deci fără consistenţă, fără substanţă. Materialismul este bun, însă limitele sale sunt imense!
Cine concepe o operă ca pe un obiect nu poate vedea nici forma, nici adevărul pe care aceasta o poartă cu sine! Ca să nu mai vorbim de viziunea pe care o transmite opera şi pentru care trebuie să fii apt să o captezi şi să o înţelegi. Ochiul este canalul, dar privirea este mai mult decât se spune de obicei. Privirea instituită de identitate în actul scriiturii este de altă origine decât cea materială ce se lasă uşor descrisă, desfăşurată, catalogată de om. Privirea identităţii creatoare aparţine unei ordini superioare, creează distanţa diferenţei faţă de cea comună, vulgară. Ea este expresia unei conştiinţe pe care limita (de care este conştientă) o deranjează şi de aici permanentul ei efort de transgresare al frontierei. Identitatea poate fi percepută ca fenomen pentru care limita dată trebuie depăşită.
Limita trebuie înţeleasă ca prag ce trebuie transgresat în vederea unei mai bune cunoaşteri a posibilităţilor de manifestare a identităţii. Orice fiinţă umană este supusă acestei frontiere, adeseori invizibilă, indiferent de voinţa ei. Meritul identităţii autentice este tocmai acela de a vedea înainte, de a anticipa existenţa obstacolului, a barierei pe care va trebui să o surmonteze pentru ca existenţa sa să se desfăşoare ascensional, nu orizontal sau liniar.
Destinul unei identităţi este determinat de câteva interogaţii la care trebuie să răspundă corect şi profund pentru a-şi menţine imaginea şi substanţa într-un mod coerent. Astfel, prima întrebare la care o identitate autentică trebuie să răspundă coerent este: cine sunt? În funcţie de această întrebare, simplă în aparenţă, alte întrebări îi vor invada câmpul perceptiv, ce ştiu ? De aici apare seria de întrebări la care este iarăşi obligată să răspundă: ce pot ? Ca fiinţă integrată într-un sistem, va trebui în mod necesar să ştie: ce trebuie să fac? În sfârşit, identitatea autentică este pusă în faţa întrebării care frământă fiinţa umană de la începuturile ei: ce este omul?
Identitatea are meritul de a se manifesta variat, în funcţie de spaţiul şi timpul care îi este dat. Se pare că identităţile autentice, să anticipăm, rare deci, sunt chemate să apară în spaţiul mundan pentru a construi Sensul acelui spaţiu pe care îl ocupă, dar şi al timpului în care se manifestă.
Modul logic al răspunsurilor identităţilor îi va configura emblema prezenţei sale în lume. Răspunsurile sale la problemele pe care existenţa i le va avansa îi vor stabili locul în ierarhia valorică pe care o va ocupa în funcţie de ideile şi actele care, nu numai că o vor defini, ci îi vor constitui urma trasată în istorie.
Este şi motivul pentru care nu vom încerca o definire, fie şi provizorie a alterităţii, tocmai pentru motivul că aceasta din urmă nu este, în opinia mea, alt-ceva decât tot o identitate ce se oferă în câmpul meu perceptiv pentru a stabili o relaţie, eschivându-se sau opunându-se, cu sau fără violenţă. Acest lucru nu înseamnă că alteritatea este o problemă neglijabilă sau fără pondere din varii perspective: teologice, filosofice, sociologice, artistice etc. În fapt, problema mea nu constă în descifrarea faţetelor alterităţii, oricât de interesantă este în sine perspectiva, ci mai curând care sunt figurile pe care le îmbracă identitatea ex-pusă sau travestită din diferite raţiuni.
Fiinţa umană are două filtre generale de surprindere a ceea ce se numeşte în general identitatea: una raţională şi alta a inimii, a sentimentului. Deci, două logici vor prezida la afişarea imaginilor identităţii în lume. De aici rezultă şi dificultatea captării imaginii autentice a identităţii ce cunoaşte uneori, din raţiuni de siguranţă bănuim, spectrul acoperirii, a construirii unei măşti, formă de travestiu ce nu vizează spaţiul teatral, ci simpla protecţie de sine şi, paradoxal, pentru siguranţa alterităţii.
O formă bine cunoscută de protecţie este ironia[1] care, la rându-i cunoaşte şi ea mai multe forme. Identitatea ironică sau, mai curând, fiinţa autentică ironică are o conştiinţă care cunoaşte formele prin care ironia îi permite adeseori protecţia în spaţiul în care se manifestă.
Dincolo de tot s-a scris despre ironie (nu ea constituie ţinta mea) trebuie înţeles că, nu totdeauna şi nu oriunde, identitatea ce practică ironia este acceptată, tolerată sau înţeleasă. Fiinţele umane sunt egale doar în faţa legii, în rest ele ocupă trepte diferite în ierarhia cunoaşterii şi a modului de a stabili relaţii, raporturi corecte.
Nu întâmplător am invocat problema conştiinţei în încercarea de a vedea ce este cu adevărat o identitate: la baza constituţiei identităţii se află conştiinţa în raporturile ei cu sine însăşi şi cu lumea, prin care trebuie să înţelegem că este constituită din obiecte, fenomene fizice şi alte fiinţe indiferent de scara pe care o ocupă în evoluţia pe pământ. Drumul identităţii sau, altfel spus, conştiinţa identităţii este centrul de la care şi spre care converg aidoma unor raze ale unui cerc toate relaţiile pe care aceasta le cunoaşte în existenţa sa: de la centru spre periferie sau invers în funcţie de suma intenţiilor ce o guvernează în traiectul său mundan.
Subiectul uman este determinat de spaţiul social în care se formează, este supus legilor istoriei timpului în care trăieşte. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că unele identităţi constituite ajung în postura să determine o perioadă de timp evenimentele istoriei. Atunci relaţia dintre identitate şi istorie este, deci, de determinat/determinant. Identităţile ce au determinat cursul istoriei sunt destul de puţine: ele au format obiectul reflecţiei unor artişti care au reuşit să le contureze forţa autentică a personalităţii acestora. În afară de statuile şi tablourile consacrate de diverşi artişti marilor figuri ale istoriei, literatura a glorificat cu mijloacele cuvântului identităţile istoriei care au modificat uneori destinele unor popoare. Din Antichitate şi până astăzi figurile proeminente ale istoriei sunt prezente ca modele pozitive sau negative în spaţiul artei şi al ştiinţei, în funcţie de amplitudinea şi anvergura actelor acestora. Interesant este că actele şi imaginea unei identităţi autentice durează în timp, ceea ce le situează într-o diferenţă esenţială faţă de restul indivizilor ce traversează istoria la modul minor. Această concordanţă între cuvântul despre identitate şi imaginea acesteia îşi are sursa în caracterul autentic al acestora, în aletheia pe care o conţin şi care traversează istoria căreia nu i se mai supun decât în momentul producerii, substanţa lor fiind însă de altă natură, deci inalterabilă.
Această diferenţă de natură îi asigură identităţii autentice perenitatea faţă de restul indivizilor şi a lucrurilor. Diferenţa constă în proprietăţile conştiinţei ce se manifestă în timp şi spaţiu. Este şi motivul pentru care cred că identităţile autentice reprezintă forme ale unei conştiinţe superioare ce ignoră trecerea, timpul ca formă brută; meritul identităţii este cu atât mai mare cu cât ea reuşeşte miracolul revelaţiei absolutului în forme ale concretului limitat.
Dacă nu aş avea oroare de definiţii definitive aş propune abordarea problematicii identităţii şi diferenţei din perspectiva unei antropologii cognitive. Dar evantaiul este mult prea larg şi în continuă metamorfoză, ceea ce nu îmi permite nicio perspectivă reducţionistă. De altfel, în epoca în care trăim, se remarcă o intercondiţionare crescândă a domeniilor de specialitate, dublată de efortul de a transcende orice frontieră, orice segment al perceperii universului.
Analiza interdisciplinară a devenit deja un loc comun în viaţa cotidiană a secolului al XXI-lea, ceea ce poate fi benefic în viziunea subiectului asupra universului. Dar, se poate observa un fenomen mai puţin plăcut: sub masca formulei şocante ce vizează o alteritate avidă de noutate se ascunde, în fapt, un semnificant sforăitor ce nu are acoperire decât în plan verbal. Viziunea falselor identităţi este în ascensiune pentru că beneficiază de suportul material, tipic sistemelor dictatoriale. În rest, vidul spiritual este semnul cert al acestor figuri de ceară ce se multiplică aidoma unui virus.
A scrie despre identitate implică o cunoaştere şi o responsabilitate faţă de Cuvânt: acesta nu se reduce la verbul cotidian, la articulaţia sonoră, ci este fundamentul prin care identitatea poate surprinde esenţa alterităţii pentru a o revela dincolo de timpul orologiului. Identitatea este o figură esenţială a universului care nu se lasă încorsetată de franjurile timpului cotidian, ci aspiră la cuprinderea feţelor Lumii spre a le des-vălui alterităţii. Intenţia mea nu vizează discursul cotidian al unor parveniţi acoperiţi de titluri şi opere de două parale, ci numai figurile ce sunt sau vor fi încrustate în roca timpului de care umanitatea nu încetează a fi uimită.
METAMORFOZE 