STRANIUL „GEOGRAFIEI TAINICE”

Prof. Dr. Const. MIU

 

           În eseul polemic despre Vorbirea „în două limbi”, referindu-se la faptul că „un intelectual respectabil” considera scrierile lui Artur Silvestri în domeniul imobiliar că ar vicia activitatea sa în domeniul culturii (cf. p. 3), autorul cărţii „Loc” şi „persoană” (eseuri despre geografia tainică) – Editura Carpathia press, Bucureşti, 2008 – sesizează un aspect paradoxal: „…intelectualul superior le socotea nişte <<contribuţii tehnice>>, prea specializate, (…) în vreme ce specialistul în economie le învinuia de prea mult <<eseism>> şi <<poezie scriitoricească>>.” (p. 5).

           Castelul pălărierului îmbină armonios cele două registre/ „stiluri” – imobiliar şi literar. Posibila intermediere de vânzare a „conacului” ce aparţinuse cândva scriitorului Miron Radu Paraschivescu îi prilejuieşte autorului mai întâi o descriere de tip poetizant : „Când intrarăm (…), imaginea ce se desfăşură în faţa ochilor se arătă de-a dreptul mirifică, o livadă de mai bine de un hectar, populată cu un potop de pomet indistinct ca soi, dar organizat cu disciplină în ceea ce părea să fi fost cândva o grădină pentru plimbare şi reflecţie (…) Neîngrijită, dar sălbăticită cu măsură, vegetaţia – unde se includeau şi o mie de feluri de flori, răsărite cum a dat Dumnezeu – arăta un gen de regret elegiac după stăpânul care se vede treaba că plecase prea în grabă şi o uitase de tot.” (s. n., p. 7). Din fragmentul reprodus transpare opoziţia trecut/ prezent, realizată şi la nivel gramatical: imperfectul evocării este alăturat prin disjuncţie prezentului degradat – ilustrat prin abundenţa epitetelor ornante („neîngrijită, dar sălbăticită cu măsură”). În continuare, descrierea se face de la exterior către interior, accentul punându-se pe latura psihologică a celui ce observă amănuntele, căci avem de-a face cu privirea expertului, care încearcă să facă părtaş cititorul la cele văzute şi acum descrise: „Semi-întunericul asigurat de groasele draperii atârnate la fereşti sporea sentimentul de neobişnuit ce apărea numaidecât (…) La drept vorbind, <<etajul>> se rezuma la doar o încăpere organizată, ce dădea către o terasă splendidă, de unde, printre umbrele fumurii ale orizontului, se întrezărea lunca Teleajenului (…) În rest, un pod imens şi înalt, luminat de o lucarnă uriaşă ce dădea un sentiment de neverosimil, mai ales că în praful aşezat pe grinzile de lemn vechi se rătăciseră desene, gravuri şi guaşe…” (s. n., p. 7, 8). Să remarcăm un aspect până acum nesesizat de ceilalţi exegeţi, în privinţa scriiturii lui Artur Silvestri: ca şi prozele din volumele Apocalipsys cum figures şi Perpetuum mobile şi eseurile despre geografia tainică stau sub pecetea straniului, al neobişnuitului.

 

Duhul locurilor este un eseu ce oferă amănunte despre istoricul reşedinţei Mareşalului Ion Antonescu, situată „la Apus de aeroportul Băneasa şi în apropiere de un monument ce aminteşte de jertfa ultimului soldat român ce apărase în 1916 oraşul împresurat de duşmani…” (p. 17).

În aceeaşi manieră a stilului silvestrian de abordare a „materialului”, mai întâi se rezumă istoricul locurilor, fiind vorba de „O lume  aşezată, tradiţională (…) această lume care păstra mult din culoarea satului tradiţional şi nu se orăşenizase în dimensiunea disolutivă.” (p. 17-18). Urmează, apoi, descrierea casei, cu arhitectură „în prelungirea stilului brâncovenesc”, iar simetriile amintind „o voinţă valahă de clasicitate” (cf. p. 19). Artur Silvestri respinge posibilitatea ca această construcţie să fi fost ridicată special pentru Mareşal, însă explică motivaţia alegerii ei, invocând anumite structuri sufleteşti, mergând până la corespondenţa între loc şi persoană – de unde şi titlul cărţii: „O anumită identificare de program interior trebuie să fi explicat această iubire pentru un loc simbolic, exprimând forme, cu valoare de blazon ce exemplifica o întâlnire între loc şi sufletul colectiv…” (p. 19). Supoziţiile autorului merg mai departe, găsind alte două posibile justificări în preferinţa Mareşalului Antonescu pentru această clădire: ar fi vorba – crede Artur Silvestri – de „ideea de a institui şi legitima o tradiţie politică românească, tradiţia lui Constantin Brâncoveanu; ori, poate, şi un presentiment al tragediei…” (p. 20).

Pentru Artur Silvestri, ca şi pentru bunul său prieten în ale scrisului – scriitorul Alexandru Nemoianu, trăitor pe meleaguri americane, – locul de obârşie este unul magic, „expresia tainelor subliminale, totemul tribului” (cum mărturiseşte autorul în Câteva gânduri despre „Borloveni”, p. 11). Remarcăm o anumită religiozitate cu care cei doi scriitori evocă obârşia, aceasta reprezentând matca spirituală. Către un asemenea loc se întorc cei doi scriitori, cu nostalgie, spre a-şi adăpa cugetul şi sufletul. Aşa se explică legătura consubstanţială a lui Al. Nemoianu cu „geografia obârşiei”, dar şi durerea posibilei pierderi a casei străbunilor, revendicate de fratele trăitor în Banatul de munte, din România. Ca să-i dea speranţă că acest bun material (casa străbunilor din Borloveni), Artur Silvestri realizează o „examinare de tehnică juridică”, pentru ca Al. Nemoianu „să înţeleagă mai bine fondul problemei”.

            Iată de ce se cuvine ca persoanele să preţuiască la adevărata valoare spirituală locul, mai cu seamă când acesta este unul de obârşie. Acesta este – credem – şi mesajul cărţii semnate de către Artur Silvestri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s