Maria FĂRÂMĂ

MENŢIUNE

la Concursul literar ARIPI DE DOR,

ediţia a V-a , 2010

Destin                                                                          

                                                                                     

Frunzele ruginesc
pe fundalul 
unui suflet
umplut cu huma
destinului.

 

 

      Repaus

Tic-tac, tic-tac

păienjenişul îşi mistuie prada.

Alături de mine-

timpul zgribulit sub cearşaf.

Zorii îşi revarsă existenţele,

iar clepsidrele se sparg,

uitîndu-şi sîngele

în mîinile mele…

Tic-tac…

 

 

     ***

Sub aroma 
sentimentelor
Visez euforic
dansul nupţial
al fluturilor.

Continuă lectura

Reclame

Andreea ŞOOŞ

PREMIUL al III-lea

la Concursul literar ARIPI DE DOR,

ediţia a V-a, 2010

VIS DE TOAMNĂ

 

E toamna iar, pentru a câta oara

Nădejdea mi-era-n vara ce-a trecut

Of! Toate-au început sa moara

Si dragostea încet ni s-a pierdut.

  

 

E toamna iar, si sufletul îmi plânge.

Nu ştiu de ce, dar simt ca m-am pierdut

Când ploaia rece orice gând îmi frânge

Mi-e aşa de dor de dulcele-ti sărut.

  

 

E toamna iar si vântul aprig bate,

Eu mă culc pe patul deranjat

Si mă trezesc târziu, in miez de noapte,

Ce trist! Iarăşi te-am visat…

Continuă lectura

Diana DOGARU

Premiul I la Concursul literar ARIPI DE DOR

ediţia a V-a, 2010

BALADA UNUI PESCAR 

  

Soarele a-ncolţit puţin înceţoşat 

Pe maluri Danubiene lumini se revarsă, 

Valurile din somn încă nu s-au sculat, 

Liniştea de ceruri pare toarsă. 

  

Cu sacul în spate şi vergile-n mână, 

Un om singuratic trece pe cărare, 

Cu muşchii slăbiţi, cu-o faţă bătrână, 

Doreşte să prindă captura cea mare. 

  

Ca momeală, o râmă în ac a fixat, 

Aceasta haotic se zvârcoleşte, 

Corpu-i subţire îi este sfâşiat, 

Durerea-ngrozitoare o sfârşeşte. 

  

Lanseta pare crescută din braţ, 

Privirea-i aţintită spre un singur loc, 

Muşchii i se contractă şi cu mult nesaţ 

Visează ca peştele să-l pună pe foc. 

  

Simte-o adiere şi-apoi o lovitură, 

Pescarul saltă varga, nu se lasă; 

Ştiindu-se agăţat, peştele-i plin de ură, 

Vrea să rupă guta ca să se-ntoarcă acasă. 

  

Bibanul greoi cu striaţii pe spate 

Cu aripa-i ruptă de-atâtea zvâcniri 

Se-ndoaie turbat, şi-n aer se zbate, 

Şi-aruncă spre apă ultime priviri… 

  

Cu buza sfâşiată-n acul ticălos 

Mai face curajos un salt izbăvitor 

Cârligul de fier e-atât de dureros, 

Se zbate şi scapă, dar n-a fost uşor. 

  

Pescarul şi-aprinde ostenit o ţigară 

Cu ochi sclipitori, cu faţa ridată, 

Priveşte-n juru-i, ce minunată seară

Doar pentru el e o seară ratată.

Continuă lectura

SILUITORUL DE STANŢE

Prof. Dr. Const. MIU

              Titlul cărţii semnate de Traian Aldea – Stanţe târzii (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010), care marchează debutul său editorial – trimite la stanţele burgheze bacoviene.

Este doar o apropiere aparentă. De altfel, când şi-a lansat acest opuscul, autorul mărturisea dezinvolt că plăcându-i poezia lui Bacovia, s-a gândit la stanţele acestuia. Însă creaţiile din acest volum nu au de-a face cu acest tip de poezie specială, în formă fixă! Dicţionarul de termeni literari dă următoarea definiţie: „STANŢĂ – strofă cu înţeles deplin, alcătuită din opt versuri, cu o anumită schemă de rimă şi formând o unitate ritmică.” În cartea lui Traian Aldea, niciuna din poezii nu are asemenea caracteristici. Ca atare, putem spune că titlul „ales” este un moft!

Drept e că hârtia suportă orice, însă în cartea amintită găsim, de cele mai multe ori, doar o înşiruire de „cuvinte goale”, care – vorba lui Eminescu – „din coadă au să sune”… Iată, spre exemplu, cum „sună” Viaţa în roz: „Mereu surplus/ aranjament/ sărăcie/ perja uscată/ linişte/ stomacul/ şi mintea/ să vorbim/ preţios/ E tot mai bine…” Ce mesaj şi fior liric pot avea asemenea cuvinte juxtapuse, fără nicio noimă? Poezie postmodernistă? Nici vorbă de aşa ceva! Uscăciunea vocabularului pretins poetic, da!

             Mai la tot pasul, dăm peste nonsensuri: „Norii/ se/ oglindesc/ în/ asfalt.” (Ideal, p. 11). De-aia guvernanţii noştri dragi au probleme cu autostrăzile – ca să le aducă la standarde europene e musai ca norii să se oglindească în asfalt! În alt loc, elipsa verbului dă impresia de enunţ neterminat: „Dincolo de/ minciună/ veninul/ dureros al/ rămânerii.” (Se poate trăi, p. 19). Autorul stă prost şi cu logica! N-ai cum să observi rufele sărace în ceaţa unsuroasă, doar dacă ai în dotare ochelari cu raze x sau – cum ar spune un cârcotaş – ai orbul găinii : „În/ ceaţa/ unsuroasă/ rufe/ sărace./ Aluneci/ în/ amintiri./ Timpul murise.” (Cronică, p. 41). După logica autorului, fără rufe sărace nu poţi aluneca în amintiri! În alt loc, finalul este stupefiant:  „Sub/ acel apus/ gânditorul/ asculta/ vuietul/ înăbuşit/ al pământului…// Cu lacrimi în sânge/ Cu lacrimi în jos.” /Gânditorul de la Hamangia, p. 83). De parcă ar putea fi şi lacrimi în sus ori lacrimi în lateral ! Săracul gânditor! Dar ce legătură poate fi între conţinut şi titlul de la pagina 76?. „În zadar/ n/ suflet/ îşi/ continuă/ rugăciunea./ Drumurile/ nu/ mai/ ating/ zarea,/ răul/ nu/ mai/ e/ sărbătoare.” (Confidenţele ultimei broaşte ţestoase).

Continuă lectura

JURIZARE CONCURS

 

Concursul de creaţie literară – ARIPI DE DOR –

ediţia a V-a, 2010 a avut în juriu scriitorii:

– Preşedinte : Ovidiu DUNĂREANU – membru

în Comitetul Director al Filialei USR – „Dobrogea”

 

 – Membri : poeţii Carmen RADU

                          Cosmin ŞTEFĂNESCU

 

În urma jurizării celor 32 de lucrări, câştigătorii sunt:

–         PREMIUL I – DOGARU DIANA GEORGIANA – Medgidia

–         PREMIUL al II-lea – GABRIELA-OANA BUCUR – Târgovişte

–         PREMIUL al III-lea – ANDREEA ŞOOŞ – Drăgăşani

–         MENŢIUNE – MARIA FĂRÂMĂ – Nisporeni, Rep. Moldova

 

–         PREMIUL de EXCELENŢĂ „Ion FAITER” – AURELIAN ROMEO ILIE – com. Bucu, jud. Ialomiţa

 

NOTĂ: Rugăm câştigătorii să trimită prin e-mail, pe adresa redacţiei,

             o selecţie a creaţiilor cu care au participat la concurs, spre a fi publicaţi în ediţia electronică a revistei METAMORFOZE.

 

FESTIVITATEA DECERNĂRII PREMIILOR

VA AVEA LOC DUMINICĂ 6 IUNIE 2010, ORA 15,

LA CASA DE CULTURĂ „I. N. ROMAN”

DIN MEDGIDIA.

 

                             Redacţia revistei METAMORFOZE

BALADA CULTĂ – rediviva

Prof. Dr. Const. MIU

 

               Şi cu alte prilejuri am spus că moda/ „epoca” postmodernismului este în declin, iar credinţa corifeilor acestui „ism” că publicul ar mai fi dispus să accepte aşa-zisa poezie pornografică (una cultivată cu nonşalanţă de un Mihai Gălăţanu ori Elena Vlădăreanu sau răsfăţatul de la România literară – Emil Brumaru) este una falsă. Întoarcerea la poezia adevărată este una a bunului simţ.

Una din alternative o reprezintă balada cultă Nunta neagră, publicată la Editura Valman (Focşani, 2010), cu traduceri în engleză, franceză, italiană, spaniolă şi rusă şi semnată de Gh. A. Neagu – redactorul şef al revistei focşănene, Oglinda literară.

Plasarea acţiunii pe tărâm oniric, accentul fiind pus pe fabulosul vegetal, aminteşte de Mioriţa. Incipit-ul conturează glisarea realului în oniric: „Ziua-şi ridicase fruntea/ Din pădurea adormită…/ Potopind cu aburi zarea/ Printre ramuri, cu beteala/ Spumei împletită-n ceţuri/ Norii drumuri conturau/ Zămislind cărări de visuri.” (p. 5).

De observat că aşteptarea devine lait-motivul primei părţi a baladei, acesta fiind indisolubil legat de motivul Fetei Morgana : „O aştept ca altădată,/ Să se nască din copaci/ Alergând înfiorată/ (…) Vântul murmură din frunze/ Simfonia vegetală/ Mângâindu-mi palma goală/ O aştept scăldat de spaime/ (…) O aştept în pragul tainei/ Când va fi să ne vedem/ Despărţiţi vom fi de lume/ De urât şi de blestem.” (s. n., p. 5-6).

              Întâlnirea eroului liric cu aleasa inimii are valoarea unui ritual erotic. În baladă, sunt câteva detalii care concură spre acest aspect: „O aştept ca altădată/ (…) O ghicesc uşor venind/ Pe cărarea sărutată/ De atâtea ori, pierind” (s. n., p. 5, 6). Să remarcăm construcţiile adverbiale („altădată”, „de atâtea ori”), care evidenţiază în context vechimea poveştii de dragoste. Amănuntele acestea sporesc dramatismul situaţiei, în momentul când aleasa inimii, după ce-i face cunoscut eroului liric că „Ziua nunţii sorocite/ A venit! E azi…” (p. 7) şi că îşi doreşte – aşa cum Cătălin îi propunea fetei de împărat, în poemul eminescian („Hai, ş-om fugi în lume”) – să fugă împreună, acesta o refuză elegant, dar ferm: „Greu rostesc, amar cuvânt: / -A fugi nu se cuvine/ (…) Nu te pot lua, rămâi, / Fii a lor cum ţi-e ursita…” (p. 7, 8). Decorul vegetal va fi şi el contaminat şi va pune în evidenţă frământarea sufletească a celor doi parteneri: „Din înalturi stau să cadă/ Frunze moarte, alb-albastre, / (…) Din lumina blândă – toamna/ Ţese lacrimi în covor. / (…) Întrevăd în aiurare/ Umbre fără de contur/ Fug apoi în ceaţa deasă/ Peste frunze sângerânde” (p. 8).

Continuă lectura

ISTORIA ŞOPTITĂ A ARMENILOR

Prof. Dr. Const. MIU

 

Noua carte semnată de Varujan Vosganian (Cartea şoaptelor, Editura Polirom, 2009) nu este un roman propriu-zis. Având în vedere multitudinea de povestiri în legătură cu persoanele/ personalităţile evocate în cele 12 capitole, se poate vorbi mai curând de o cronică de familie, povestită pe baza amintirilor stârnite de fotografiile ce imortalizează aceste „personaje” de poveste – aşa cum le socoteşte autorul.

Cronica se subsumează însă unui letopiseţ al neamului armenilor, din cele mai vechi timpuri, de la primul descălecat, până în zilele noastre. În egală măsură, cartea aceasta este şi o culegere de povestiri cu iz eroico-legendar despre cei mai bravi luptători din neamul armenilor, avându-l ca etalon pe generalul Dro (cf. p. 196-205).

Raportul realitate – ficţiune poate interesa atât pe istoric, cât şi pe criticul literar. Primul poate fi atras de relatările amănunţite despre deportările şi masacrele îndurate de armeni, de-a lungul veacurilor. Cel de-al doilea este interesat de portretele literare, de tehnica naraţiunii şi a dialogului, acestea fiind în strânsă legătură cu maniera evocării, în refacerea atmosferei din acele epoci.

Din perspectiva reconstituirii letopiseţului familiilor de armeni din Cartea şoaptelor, pe baza fotografiilor, acestea au valoarea unui aide mémoire, mai cu seamă că „Le plăcea (…) tuturor armenilor să facă fotografii.” (p. 83). De altfel, autorul mărturiseşte. „În mai toate casele bătrânilor armeni am găsit asemenea fotografii.” (p. 50).

Portretistica sub forma descrierii evocatoare este făcută după fotografii. Notaţiile sunt succinte şi esenţializate: „Străbunicul Kevort Vosganian purta fes. Lângă el, în fotografie, bunicul Garabet, un adolescente aproape, cântă la mandolină. E îmbrăcat în ilic brodat şi poartă pantaloni largi. În spate se văd terasele albe, cu ţigle semicirculare, ale unui port de la Mediterana (…) Cerul pare liniştit (…) Într-o altă fotografie, străbunica mea, Mariam Vosganian, stă turceşte, cu picioarele încrucişate sub ea, îmbrăcată în şalvari şi bluză petrecută, cum era moda la Constantinopol, la acel sfârşit de secol. „ (p. 81). De altfel, personalitatea bunicului Garabet este evocată mai la tot pasul – un fel de înger protector al copilului Varujan.

În cazul generalului Dro – vajnic apărător şi luptător pentru drepturile şi libertatea armenilor, la începutul secolului trecut – găsim două descrieri, după două fotografii – una în plină glorie, alta la senectute: Fotografia de început îl înfăţişează pe generalul Dro călare pe un cal alb, într-un luminiş (…) Generalul Dro este îmbrăcat în uniformă de campanie (…) pe cap poartă o căciulă albă din blană de oaie, trasă peste urechi, până aproape de sprâncenele groase şi piezişe. Are un barbişon negru (…) Privirea semeaţă şi poziţia studiată, cu spatele drept şi palma odihnindu-se pe picior, arată că e vorba de o fotografie realizată mai degrabă pentru ceilalţi decât pentru sine. Este fotografia învingătorului (…) O a doua fotografie povesteşte despre generalul Dro, acum mai corpolent, cu părul albit (…) şi cu aceeaşi privire umbroasă (…) Fotografia e realizată în curtea Catedralei armene din Bucureşti, cu prilejul dezvelirii bustului generalului Antranik.” (p. 196-197).

În noua carte a lui Varujan Vosganian, există pasaje în care naraţiunea alternează cu dialogul, oralitatea limbajului „personajelor” dublată de ironie relevând autenticitatea întâmplărilor.

Autorul îşi aminteşte cum într-o zi, la întoarcerea acasă, a povestit ce-a văzut, împreună cu fratele său, Melic, la cinemascop. La auzul că la jurnal s-a vorbit de asasinarea lui Kennedy, bunicul Garabet a convocat de urgenţă comitetul parohial într-un anumit cavou. Acolo, lămureşte Varujan Vosganian, „…se întâlneau decât atunci când se petreceau lucruri din cale-afară. Lucrurile despre care nu se putea vorbi decât în cavou erau lucruri rele.” (p. 98). Vestea aceasta teribilă determină pe fiecare membru al „sfatului bătrânilor” să-şi dea cu părerea despre cine ar putea fi de vină. Părerea că la mijloc ar putea fi ruşii este expusă jumătate serios şi cu îngrijorare, jumătate ironic: „ – Bolşevicii luptă pentru pace (…) – N-ar putea să lupte mai puţin? se îndârji Sahag. De atâta luptă pentru pace o să se aleagă praful de noi.” (p. 99). Unuia care aştepta venirea americanilor, i se răspunde sceptic, în stilul replicilor lui Ilie Moromete: „ – Doar ca să ne tragă clopotele.” (p. 103). Nu ştim dacă dialogurile sunt reale sau inventate de către autor, însă ironia ce transpare din fragmentul reprodus certifică firea blajină a bătrânilor armeni, care ştiau să facă haz de necaz.

Despre felul cum era denaturată realitatea şi reflectată în presa aservită puterii, am dat peste un pasaj elocvent.             Felul cum s-a desfăşurat adunarea liderilor armenilor, în toamna anului 1945, în sala Teatrului „Pastia” din Focşani, cărora un reprezentant al Ambasadei Sovietice le-a vorbit despre necesitatea repatrierii acestora apare într-un ziar de limbă armeană, însă modul de prezentare – vădit cosmetizat este punctat de autor, prin intermediul mărturiilor câtorva dintre participanţi. Iată acelaşi eveniment aşa cum a fost şi despre care s-a scris:


„Membrii comunităţii armene au fost aşezaţi în primele rânduri. Mai în spate, scaunele au fost completate cu figuri necunoscute şi încruntate (…)

De o parte şi de alta a scenei, bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele scrutau sala. Cineva se apropie, din spate, de primele rânduri şi începu să împartă steguleţe roşii; armenii nu ştiau  ce să facă cu ele.

Sahag era gata să-l arunce pe al lui, bunicul ridică din sprânceană şi-i făcu semn să aştepte. Îşi puseră steguleţele în poală şi priviră nedumeriţi când la cei ce stăteau în picioare, când peste umăr, la necunoscuţii încruntaţi din rândurile din spate. „ (p. 134).

„- Citeşte! spuse bunicul (…)

<<Duminică dimineaţa. La Foc-şani, pâlcuri de armeni se îndreaptă în grabă spre sala Teatrului Pastia. La ora anunţată, soseşte delegaţia: asistenţa aclamă în picioare (…) Sala freamătă de emoţie. Un murmur nesfârşit peste tot. Şi respect la toţi. Deodată, sala amuţeşte pentru o clipă: inimile armenilor bat cu putere. Prietenul dr. Astvadzadurin urcă la tribună. Pe pieptul său luceşte un steag roşu. Un entuziasm înflăcărat cuprinde asistenţa. Sala întreagă scandează. Aplauze, urale, ovaţii.>>

Îşi lungesc gâturile. Arşag lasă ziarul jos.

   Ăştia eram noi? întrebă într-un târziu, Anton Merzian.

Vezi bine, răspunde Krikor Minasian.” (p. 134-135).

 

          Culmea e că cele scrise în ziar se petrec înainte de a se fi întâmplat în realitate. Am pus alături cele două fragmente, spre a se putea sesiza mai bine denaturarea adevărului. Sunt două realităţi paralele în care armenii au trăit – şi nu de puţine ori – li s-a întâmplat aşa ceva. Aşa se explică de ce istoria consemnată de către autor a neamului său este una şoptită, faţă de cea voit denaturată şi trâmbiţată.