Maria FĂRÂMĂ

MENŢIUNE

la Concursul literar ARIPI DE DOR,

ediţia a V-a , 2010

Destin                                                                          

                                                                                     

Frunzele ruginesc
pe fundalul 
unui suflet
umplut cu huma
destinului.

 

 

      Repaus

Tic-tac, tic-tac

păienjenişul îşi mistuie prada.

Alături de mine-

timpul zgribulit sub cearşaf.

Zorii îşi revarsă existenţele,

iar clepsidrele se sparg,

uitîndu-şi sîngele

în mîinile mele…

Tic-tac…

 

 

     ***

Sub aroma 
sentimentelor
Visez euforic
dansul nupţial
al fluturilor.

Continuă lectura

Andreea ŞOOŞ

PREMIUL al III-lea

la Concursul literar ARIPI DE DOR,

ediţia a V-a, 2010

VIS DE TOAMNĂ

 

E toamna iar, pentru a câta oara

Nădejdea mi-era-n vara ce-a trecut

Of! Toate-au început sa moara

Si dragostea încet ni s-a pierdut.

  

 

E toamna iar, si sufletul îmi plânge.

Nu ştiu de ce, dar simt ca m-am pierdut

Când ploaia rece orice gând îmi frânge

Mi-e aşa de dor de dulcele-ti sărut.

  

 

E toamna iar si vântul aprig bate,

Eu mă culc pe patul deranjat

Si mă trezesc târziu, in miez de noapte,

Ce trist! Iarăşi te-am visat…

Continuă lectura

Diana DOGARU

Premiul I la Concursul literar ARIPI DE DOR

ediţia a V-a, 2010

BALADA UNUI PESCAR 

  

Soarele a-ncolţit puţin înceţoşat 

Pe maluri Danubiene lumini se revarsă, 

Valurile din somn încă nu s-au sculat, 

Liniştea de ceruri pare toarsă. 

  

Cu sacul în spate şi vergile-n mână, 

Un om singuratic trece pe cărare, 

Cu muşchii slăbiţi, cu-o faţă bătrână, 

Doreşte să prindă captura cea mare. 

  

Ca momeală, o râmă în ac a fixat, 

Aceasta haotic se zvârcoleşte, 

Corpu-i subţire îi este sfâşiat, 

Durerea-ngrozitoare o sfârşeşte. 

  

Lanseta pare crescută din braţ, 

Privirea-i aţintită spre un singur loc, 

Muşchii i se contractă şi cu mult nesaţ 

Visează ca peştele să-l pună pe foc. 

  

Simte-o adiere şi-apoi o lovitură, 

Pescarul saltă varga, nu se lasă; 

Ştiindu-se agăţat, peştele-i plin de ură, 

Vrea să rupă guta ca să se-ntoarcă acasă. 

  

Bibanul greoi cu striaţii pe spate 

Cu aripa-i ruptă de-atâtea zvâcniri 

Se-ndoaie turbat, şi-n aer se zbate, 

Şi-aruncă spre apă ultime priviri… 

  

Cu buza sfâşiată-n acul ticălos 

Mai face curajos un salt izbăvitor 

Cârligul de fier e-atât de dureros, 

Se zbate şi scapă, dar n-a fost uşor. 

  

Pescarul şi-aprinde ostenit o ţigară 

Cu ochi sclipitori, cu faţa ridată, 

Priveşte-n juru-i, ce minunată seară

Doar pentru el e o seară ratată.

Continuă lectura

SILUITORUL DE STANŢE

Prof. Dr. Const. MIU

              Titlul cărţii semnate de Traian Aldea – Stanţe târzii (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010), care marchează debutul său editorial – trimite la stanţele burgheze bacoviene.

Este doar o apropiere aparentă. De altfel, când şi-a lansat acest opuscul, autorul mărturisea dezinvolt că plăcându-i poezia lui Bacovia, s-a gândit la stanţele acestuia. Însă creaţiile din acest volum nu au de-a face cu acest tip de poezie specială, în formă fixă! Dicţionarul de termeni literari dă următoarea definiţie: „STANŢĂ – strofă cu înţeles deplin, alcătuită din opt versuri, cu o anumită schemă de rimă şi formând o unitate ritmică.” În cartea lui Traian Aldea, niciuna din poezii nu are asemenea caracteristici. Ca atare, putem spune că titlul „ales” este un moft!

Drept e că hârtia suportă orice, însă în cartea amintită găsim, de cele mai multe ori, doar o înşiruire de „cuvinte goale”, care – vorba lui Eminescu – „din coadă au să sune”… Iată, spre exemplu, cum „sună” Viaţa în roz: „Mereu surplus/ aranjament/ sărăcie/ perja uscată/ linişte/ stomacul/ şi mintea/ să vorbim/ preţios/ E tot mai bine…” Ce mesaj şi fior liric pot avea asemenea cuvinte juxtapuse, fără nicio noimă? Poezie postmodernistă? Nici vorbă de aşa ceva! Uscăciunea vocabularului pretins poetic, da!

             Mai la tot pasul, dăm peste nonsensuri: „Norii/ se/ oglindesc/ în/ asfalt.” (Ideal, p. 11). De-aia guvernanţii noştri dragi au probleme cu autostrăzile – ca să le aducă la standarde europene e musai ca norii să se oglindească în asfalt! În alt loc, elipsa verbului dă impresia de enunţ neterminat: „Dincolo de/ minciună/ veninul/ dureros al/ rămânerii.” (Se poate trăi, p. 19). Autorul stă prost şi cu logica! N-ai cum să observi rufele sărace în ceaţa unsuroasă, doar dacă ai în dotare ochelari cu raze x sau – cum ar spune un cârcotaş – ai orbul găinii : „În/ ceaţa/ unsuroasă/ rufe/ sărace./ Aluneci/ în/ amintiri./ Timpul murise.” (Cronică, p. 41). După logica autorului, fără rufe sărace nu poţi aluneca în amintiri! În alt loc, finalul este stupefiant:  „Sub/ acel apus/ gânditorul/ asculta/ vuietul/ înăbuşit/ al pământului…// Cu lacrimi în sânge/ Cu lacrimi în jos.” /Gânditorul de la Hamangia, p. 83). De parcă ar putea fi şi lacrimi în sus ori lacrimi în lateral ! Săracul gânditor! Dar ce legătură poate fi între conţinut şi titlul de la pagina 76?. „În zadar/ n/ suflet/ îşi/ continuă/ rugăciunea./ Drumurile/ nu/ mai/ ating/ zarea,/ răul/ nu/ mai/ e/ sărbătoare.” (Confidenţele ultimei broaşte ţestoase).

Continuă lectura

JURIZARE CONCURS

 

Concursul de creaţie literară – ARIPI DE DOR –

ediţia a V-a, 2010 a avut în juriu scriitorii:

– Preşedinte : Ovidiu DUNĂREANU – membru

în Comitetul Director al Filialei USR – „Dobrogea”

 

 – Membri : poeţii Carmen RADU

                          Cosmin ŞTEFĂNESCU

 

În urma jurizării celor 32 de lucrări, câştigătorii sunt:

–         PREMIUL I – DOGARU DIANA GEORGIANA – Medgidia

–         PREMIUL al II-lea – GABRIELA-OANA BUCUR – Târgovişte

–         PREMIUL al III-lea – ANDREEA ŞOOŞ – Drăgăşani

–         MENŢIUNE – MARIA FĂRÂMĂ – Nisporeni, Rep. Moldova

 

–         PREMIUL de EXCELENŢĂ „Ion FAITER” – AURELIAN ROMEO ILIE – com. Bucu, jud. Ialomiţa

 

NOTĂ: Rugăm câştigătorii să trimită prin e-mail, pe adresa redacţiei,

             o selecţie a creaţiilor cu care au participat la concurs, spre a fi publicaţi în ediţia electronică a revistei METAMORFOZE.

 

FESTIVITATEA DECERNĂRII PREMIILOR

VA AVEA LOC DUMINICĂ 6 IUNIE 2010, ORA 15,

LA CASA DE CULTURĂ „I. N. ROMAN”

DIN MEDGIDIA.

 

                             Redacţia revistei METAMORFOZE

BALADA CULTĂ – rediviva

Prof. Dr. Const. MIU

 

               Şi cu alte prilejuri am spus că moda/ „epoca” postmodernismului este în declin, iar credinţa corifeilor acestui „ism” că publicul ar mai fi dispus să accepte aşa-zisa poezie pornografică (una cultivată cu nonşalanţă de un Mihai Gălăţanu ori Elena Vlădăreanu sau răsfăţatul de la România literară – Emil Brumaru) este una falsă. Întoarcerea la poezia adevărată este una a bunului simţ.

Una din alternative o reprezintă balada cultă Nunta neagră, publicată la Editura Valman (Focşani, 2010), cu traduceri în engleză, franceză, italiană, spaniolă şi rusă şi semnată de Gh. A. Neagu – redactorul şef al revistei focşănene, Oglinda literară.

Plasarea acţiunii pe tărâm oniric, accentul fiind pus pe fabulosul vegetal, aminteşte de Mioriţa. Incipit-ul conturează glisarea realului în oniric: „Ziua-şi ridicase fruntea/ Din pădurea adormită…/ Potopind cu aburi zarea/ Printre ramuri, cu beteala/ Spumei împletită-n ceţuri/ Norii drumuri conturau/ Zămislind cărări de visuri.” (p. 5).

De observat că aşteptarea devine lait-motivul primei părţi a baladei, acesta fiind indisolubil legat de motivul Fetei Morgana : „O aştept ca altădată,/ Să se nască din copaci/ Alergând înfiorată/ (…) Vântul murmură din frunze/ Simfonia vegetală/ Mângâindu-mi palma goală/ O aştept scăldat de spaime/ (…) O aştept în pragul tainei/ Când va fi să ne vedem/ Despărţiţi vom fi de lume/ De urât şi de blestem.” (s. n., p. 5-6).

              Întâlnirea eroului liric cu aleasa inimii are valoarea unui ritual erotic. În baladă, sunt câteva detalii care concură spre acest aspect: „O aştept ca altădată/ (…) O ghicesc uşor venind/ Pe cărarea sărutată/ De atâtea ori, pierind” (s. n., p. 5, 6). Să remarcăm construcţiile adverbiale („altădată”, „de atâtea ori”), care evidenţiază în context vechimea poveştii de dragoste. Amănuntele acestea sporesc dramatismul situaţiei, în momentul când aleasa inimii, după ce-i face cunoscut eroului liric că „Ziua nunţii sorocite/ A venit! E azi…” (p. 7) şi că îşi doreşte – aşa cum Cătălin îi propunea fetei de împărat, în poemul eminescian („Hai, ş-om fugi în lume”) – să fugă împreună, acesta o refuză elegant, dar ferm: „Greu rostesc, amar cuvânt: / -A fugi nu se cuvine/ (…) Nu te pot lua, rămâi, / Fii a lor cum ţi-e ursita…” (p. 7, 8). Decorul vegetal va fi şi el contaminat şi va pune în evidenţă frământarea sufletească a celor doi parteneri: „Din înalturi stau să cadă/ Frunze moarte, alb-albastre, / (…) Din lumina blândă – toamna/ Ţese lacrimi în covor. / (…) Întrevăd în aiurare/ Umbre fără de contur/ Fug apoi în ceaţa deasă/ Peste frunze sângerânde” (p. 8).

Continuă lectura

ISTORIA ŞOPTITĂ A ARMENILOR

Prof. Dr. Const. MIU

 

Noua carte semnată de Varujan Vosganian (Cartea şoaptelor, Editura Polirom, 2009) nu este un roman propriu-zis. Având în vedere multitudinea de povestiri în legătură cu persoanele/ personalităţile evocate în cele 12 capitole, se poate vorbi mai curând de o cronică de familie, povestită pe baza amintirilor stârnite de fotografiile ce imortalizează aceste „personaje” de poveste – aşa cum le socoteşte autorul.

Cronica se subsumează însă unui letopiseţ al neamului armenilor, din cele mai vechi timpuri, de la primul descălecat, până în zilele noastre. În egală măsură, cartea aceasta este şi o culegere de povestiri cu iz eroico-legendar despre cei mai bravi luptători din neamul armenilor, avându-l ca etalon pe generalul Dro (cf. p. 196-205).

Raportul realitate – ficţiune poate interesa atât pe istoric, cât şi pe criticul literar. Primul poate fi atras de relatările amănunţite despre deportările şi masacrele îndurate de armeni, de-a lungul veacurilor. Cel de-al doilea este interesat de portretele literare, de tehnica naraţiunii şi a dialogului, acestea fiind în strânsă legătură cu maniera evocării, în refacerea atmosferei din acele epoci.

Din perspectiva reconstituirii letopiseţului familiilor de armeni din Cartea şoaptelor, pe baza fotografiilor, acestea au valoarea unui aide mémoire, mai cu seamă că „Le plăcea (…) tuturor armenilor să facă fotografii.” (p. 83). De altfel, autorul mărturiseşte. „În mai toate casele bătrânilor armeni am găsit asemenea fotografii.” (p. 50).

Portretistica sub forma descrierii evocatoare este făcută după fotografii. Notaţiile sunt succinte şi esenţializate: „Străbunicul Kevort Vosganian purta fes. Lângă el, în fotografie, bunicul Garabet, un adolescente aproape, cântă la mandolină. E îmbrăcat în ilic brodat şi poartă pantaloni largi. În spate se văd terasele albe, cu ţigle semicirculare, ale unui port de la Mediterana (…) Cerul pare liniştit (…) Într-o altă fotografie, străbunica mea, Mariam Vosganian, stă turceşte, cu picioarele încrucişate sub ea, îmbrăcată în şalvari şi bluză petrecută, cum era moda la Constantinopol, la acel sfârşit de secol. „ (p. 81). De altfel, personalitatea bunicului Garabet este evocată mai la tot pasul – un fel de înger protector al copilului Varujan.

În cazul generalului Dro – vajnic apărător şi luptător pentru drepturile şi libertatea armenilor, la începutul secolului trecut – găsim două descrieri, după două fotografii – una în plină glorie, alta la senectute: Fotografia de început îl înfăţişează pe generalul Dro călare pe un cal alb, într-un luminiş (…) Generalul Dro este îmbrăcat în uniformă de campanie (…) pe cap poartă o căciulă albă din blană de oaie, trasă peste urechi, până aproape de sprâncenele groase şi piezişe. Are un barbişon negru (…) Privirea semeaţă şi poziţia studiată, cu spatele drept şi palma odihnindu-se pe picior, arată că e vorba de o fotografie realizată mai degrabă pentru ceilalţi decât pentru sine. Este fotografia învingătorului (…) O a doua fotografie povesteşte despre generalul Dro, acum mai corpolent, cu părul albit (…) şi cu aceeaşi privire umbroasă (…) Fotografia e realizată în curtea Catedralei armene din Bucureşti, cu prilejul dezvelirii bustului generalului Antranik.” (p. 196-197).

În noua carte a lui Varujan Vosganian, există pasaje în care naraţiunea alternează cu dialogul, oralitatea limbajului „personajelor” dublată de ironie relevând autenticitatea întâmplărilor.

Autorul îşi aminteşte cum într-o zi, la întoarcerea acasă, a povestit ce-a văzut, împreună cu fratele său, Melic, la cinemascop. La auzul că la jurnal s-a vorbit de asasinarea lui Kennedy, bunicul Garabet a convocat de urgenţă comitetul parohial într-un anumit cavou. Acolo, lămureşte Varujan Vosganian, „…se întâlneau decât atunci când se petreceau lucruri din cale-afară. Lucrurile despre care nu se putea vorbi decât în cavou erau lucruri rele.” (p. 98). Vestea aceasta teribilă determină pe fiecare membru al „sfatului bătrânilor” să-şi dea cu părerea despre cine ar putea fi de vină. Părerea că la mijloc ar putea fi ruşii este expusă jumătate serios şi cu îngrijorare, jumătate ironic: „ – Bolşevicii luptă pentru pace (…) – N-ar putea să lupte mai puţin? se îndârji Sahag. De atâta luptă pentru pace o să se aleagă praful de noi.” (p. 99). Unuia care aştepta venirea americanilor, i se răspunde sceptic, în stilul replicilor lui Ilie Moromete: „ – Doar ca să ne tragă clopotele.” (p. 103). Nu ştim dacă dialogurile sunt reale sau inventate de către autor, însă ironia ce transpare din fragmentul reprodus certifică firea blajină a bătrânilor armeni, care ştiau să facă haz de necaz.

Despre felul cum era denaturată realitatea şi reflectată în presa aservită puterii, am dat peste un pasaj elocvent.             Felul cum s-a desfăşurat adunarea liderilor armenilor, în toamna anului 1945, în sala Teatrului „Pastia” din Focşani, cărora un reprezentant al Ambasadei Sovietice le-a vorbit despre necesitatea repatrierii acestora apare într-un ziar de limbă armeană, însă modul de prezentare – vădit cosmetizat este punctat de autor, prin intermediul mărturiilor câtorva dintre participanţi. Iată acelaşi eveniment aşa cum a fost şi despre care s-a scris:


„Membrii comunităţii armene au fost aşezaţi în primele rânduri. Mai în spate, scaunele au fost completate cu figuri necunoscute şi încruntate (…)

De o parte şi de alta a scenei, bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele scrutau sala. Cineva se apropie, din spate, de primele rânduri şi începu să împartă steguleţe roşii; armenii nu ştiau  ce să facă cu ele.

Sahag era gata să-l arunce pe al lui, bunicul ridică din sprânceană şi-i făcu semn să aştepte. Îşi puseră steguleţele în poală şi priviră nedumeriţi când la cei ce stăteau în picioare, când peste umăr, la necunoscuţii încruntaţi din rândurile din spate. „ (p. 134).

„- Citeşte! spuse bunicul (…)

<<Duminică dimineaţa. La Foc-şani, pâlcuri de armeni se îndreaptă în grabă spre sala Teatrului Pastia. La ora anunţată, soseşte delegaţia: asistenţa aclamă în picioare (…) Sala freamătă de emoţie. Un murmur nesfârşit peste tot. Şi respect la toţi. Deodată, sala amuţeşte pentru o clipă: inimile armenilor bat cu putere. Prietenul dr. Astvadzadurin urcă la tribună. Pe pieptul său luceşte un steag roşu. Un entuziasm înflăcărat cuprinde asistenţa. Sala întreagă scandează. Aplauze, urale, ovaţii.>>

Îşi lungesc gâturile. Arşag lasă ziarul jos.

   Ăştia eram noi? întrebă într-un târziu, Anton Merzian.

Vezi bine, răspunde Krikor Minasian.” (p. 134-135).

 

          Culmea e că cele scrise în ziar se petrec înainte de a se fi întâmplat în realitate. Am pus alături cele două fragmente, spre a se putea sesiza mai bine denaturarea adevărului. Sunt două realităţi paralele în care armenii au trăit – şi nu de puţine ori – li s-a întâmplat aşa ceva. Aşa se explică de ce istoria consemnată de către autor a neamului său este una şoptită, faţă de cea voit denaturată şi trâmbiţată.

POEZII

CARMEN RADU

 

           

           

            FLORIILE

            plouă în ziua de Florii…

            caişii au lacrimi

            în colţul crengilor…

            … şi florile se transformă

            în spinii

            care au încununat

            fruntea lui Hristos…

            … şi sălciile, şi măslinii

            au plâns

            la intrarea în Ierusalim…

                        ***

            crengile de cais

            au lacrimi pe flori…

            a plouat a Înviere…

           ZI DE FLORII

            ziua de Florii –

            sălciile plângătoare

            vestesc patimi…

           SÂPTĂMÂNA MARE

            patimi, trădare,

            iubire… speranţa

            Învierii Lui…

            Crucea Răstignirii –

            semnul lui Dumnezeu –

            Mântuirea…

            Ziua Răstignirii –

            ou înroşit… sângele

            mântuirii noastre…

            Trupul răstignit –

            ou înroşit… sângele

            Reînvierii…

SEMINAR DEZBATERE

Ştef GHEORGHIDIU – CIOPLITOR DE SUFLET

Elena RUSACHEclasa a X-a A – LTNB

 

Prima parte a romanului “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” prezintă conştiinţa unei iubiri aflate sub semnul incertitudinii: ”Eram însurat de doi ani şi jumatăte cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală.”

Îndrăgostit de cea mai frumoasă colegă de facultate, Ştef crede că va putea trăi alături de ea o dragoste ideală, ferită de contingentele unei lumi meschine. Căsătoria celor doi pare a împlini o aspiraţie preţioasă, cu toată modestia traiului impusă de posibilităţile lor materiale reduse. Dar, o moştenire lăsată lui Ştef Gheorghidiu de unchiul său Tache schimbă destinul celor doi, care se trezesc – peste noapte – propulsaţi în lumea mondenă a capitalei. Vârtejul ameţitor al acestei ascensiuni spectaculoase o fascinează mai ales pe Ela care – fire practică si superficială – se  adaptează moralei acestei lumi. Soţul sau, Ştefan, se vede confruntat cu o societate snoabă, plină de afacerişti veroşi, de intriganţi si inculţi. El are de înfruntat nu numai asaltul unei lumi corupte şi meschine ci şi pericolul unei previzibile rupturi în mariajul său. Ştef a încercat să o modeleze pe Ela după asemănarea sa, însă pentru aceasta luxul şi superficialitatea au fost mai importante decât sentimentele: “Femeia crede că din această simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului.”

Ştef este o natură complexă – egocentric şi totalitar în sentimente – care îşi analizează cu luciditate drama ce izvorăşte nu numai din tensiunile iscate de o introspecţie continuă, ci şi din integrarea sa într-un cuplu în care cele doua entităţi, bărbatul şi femeia, par incompatibile. Criticul Pompiliu Constantinescu a sesizat acest lucru: “Literatura lui Camil Petrescu a urmărit insistent lupta sexelor simplificate în două entităţi contradictorii. Bărbatul reprezintă o conştiinţă intransigentă, un fel de absolut moral aplicat mai ales în iubire, femeia e un animal cochet, inferior sufleteşte, ispită a simţurilor şi primejdie a echilibrului interior. Barbatul îşi angjează într-o experienţă erotică întreaga personalitate, în timp ce femeia îşi oferă ca să-şi retragă elanul capricios al unei permanente funcţii vegetative.”

Pentru Ştef “iubirea este mai curând un proces de autosugestie”. Dar el investise în această iubire un fond sufletesc de profundă idealitate. Nu-şi mai poate concepe viaţa în afara Elei şi amână mereu ruptura definitivă, sperând într-o redresare a echilibrului căsniciei sale. Ştef are nevoie de certitudini, iar reacţiile ei îl contrariază permanent: “Aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dominau lent, din strămoşi, in ea”. Incertitudinile chinuitoare îi transformau viaţa într-un calvar, într-o adevărată tortură”: “Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcand probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii şi din informarea laturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna dintre mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit care se hrănea cu propria ei substanţă”. Excursia “în bandă” la Odobeşti este pentru Ştefan un nou prilej de a pune sub semnul întrebării fidelitatea soţiei sale. Starea pe care o declanşează comportamentul Elei – care căuta cu insistenţă vecinătatea domnului G. – este de nesuportat: “În acele trei zile câte am stat la Odobesti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă”. Mai mult, Ştefan simulează indiferenţa, escamotând adevăratul dezastru sufletesc: “Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel; şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol… şi naiv.”

 Ştef suferea pentru Ela, fiind surpins de  umanizarea ei “iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru un altul… cel dintâi venit.”. Ştef a luat aparenţa drept esenţă şi a ridicat-o pe femeia iubită la rangul de zeiţă, aşteptându-se ca el să fie singurul care contează în viaţa ei, pentru ca mai apoi s-o coboare la nivelul unei femei oarecare, devenindu-i indiferentă : “Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti nu mai e, ca o clapă care nu sună.”  Drama se va amplifica şi mai mult o dată cu constatarea că echilibrul său interior se frânge: “Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totodată şi axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în rigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele.”

 

Delia MICU – clasa a X-a A – LTNB

 

Personajul-narator nazuieste sa gaseasca în Ela idealul sau de iubire si feminitate catre care aspira cu toata fiinta, ideal care s-a prabusit dramatic si din cauza conceptiei sale absolutizante: „cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”.Acceptand-o pe Ela la inceput din orgoliu, din dorinta de a fi admirat,sfarseste prin a o iubi cu pasiune, topind in ea idealul lui, aspiratia catre puritate, adavar, perfectiune. Incapabil sa faca vreun compromis cu sine si cu cei din jur, Gheorghidiu parcurge drumul dramei erotice dimensionate corect numai in urma celeilalte experiente coplesitoare, a frontului.

 Eroul traieste în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absoluta, cautând în permanenta certitudini care sa-i confirme unicitatea sentimentului de iubire dar neputând afla siguranta linistitoare, se simte obosit si hotaraste sa se desparta definitiv de sotie, la care se uita, cu indiferenta „cu care privesti un tablou” si careia îi lasa o buna parte din averea pe care ea o pretuia, se pare, în mod deosebit: „i-am scris ca-i las absolut tot ce e în casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul”.   Fire pasionala, puternic reflexiva si hipersensibila, Stefan Gheorghidiu aduna progresiv semne ale nelinistii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le diseca minutios. Viata lui devine în curând  „o tortură”. Faptele, gesturile, cuvintele Elei se reflecta în constiinta eroului care sufera la modul sublim drama iubirii.

Gheorghidiu suferă nu numai din orgoliul ranit, ci mai ales pentru faptul ca se preface, afisând o indiferenta cu totul falsa si ascunzându-si framântarile se autocaracterizeaza: „Ma chinuiam launtric ca sa par vesel si eu ma simteam imbecil si ridicol si naiv”. Autoanalizându-si starile cu luciditatea caracteristica intelectualului, Gheorghidiu, disecând fiecare reactie, respinge ferm ideea geloziei: „Nu, n-am fost niciodata gelos, desi am suferit atâta din cauza iubirii”.

      In conceptia lui George Galinescu, Stefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei si pasiuni, un om inteligent […], plin de subtilitate, de patrundere psihologica […] si din acest monolog nervos se desprinde […] o viata sufleteasca […], un soi de simfonie intelectuala”.

 

  

 

Doru STROE – clasa a X-a A – LTNB

 

Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, in primul rand, numai de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Faptul acesta ii da o putere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este, propriu-zis, o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gandi o alta oranduiala. In aceasta lume vrea s-o ridice si pe sotia sa pentru a trai o dragoste eliberata de contigentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, numai a lui.

Trăind o profundă dramă a cunoaşterii, Gheorgidiu descoperă  caracterul relativ al sentimentelor umane. El aspirase la o simbioză  sentimentală, văzând în iubire un sentiment unic, irepetabil: “Simţeam  că femeia această era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile amândoi şi vrem să pierim la fel amândoi”.

Stefan Gheorghidiu este un inadaptat superior. El recompune continuu si zadarnic, pana la istovire, din aceste fragmente ale realitatii, o lume pe care o vrea perfecta. Pentru Stefan Gheorghidiu lumea inseamna, in primul rand, dragoste – permanenta regenerare sau autodistrugere prin ea –  dar neaparat pe principiul sentimentelor comunicante. “Cand e cu adevarat vorba de o iubire mare, daca unul dintre amanti incearca imposibilul, rezultatul e acelasi: celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar intai poate ucide; de alminteri, asa e frumos.” –apare mereu aceasta idee obsesiva ca cel care iubeste are drept de viata si de moarte asupra celuilalt.

 

Cristina ILEA – clasa a X-a A – LTNB

 

Eroul romanului este Ştefan Gheorghidiu, student la filozofie în partea I a romanului şi sublocotenent de rezervă în partea a II-a. Ştef este o fiinţă cu un nemăsurat orgoliu, care nu poate concepe să „cerşească” de la alţii compătimire. În prima parte a romanului, eroul tânăr sărac, student la filozofie, se trezeşte ca fiind moştenitorul unei sume apreciabile de bani.  Pe Ştefan nu-l impresionează câtuşi de puţin, aşa caă încredinţează banii moştenirii unui unchi bogat,   continuându-şi  studiile, păstrându-şi neatinse încă ideile lui despre rostul şi drepturile ntelectualului în faţa manevrelor de rezistenţă opuse de conducerea burgheză.  Totuşi, Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama unui hiperlucid. O dată mai mult, autorul îşi menţine postulatul: „câtă luciditate, atâta dramă”. Deşi cumplit de lucid, el se lasă pradă geloziei, analizând totuşi ravajele  acestei reacţiuni în numeroase pagini de introspecţie, care fac din anumite capitole ale romanului o adevărată contemplare psihico-fiziologică a acestei gelozii.

Căsătorindu-se cu Ela, Ştefan Gheorghidiu trăieşte trei ani de zbucium şi de suferinţe. Din acest punct, Ştefan începe să se îndoiască de ideile lui Kant asupra vieţii, sufletul lui suferind câteva transformări dramatice sub influenţa necontrolată a geloziei. Ştef ajunge la concluzia că în dragostea pătimaşă extremele nu se atrag, dezminţind proverbul; Ela îl înşală cu „un fante spilcuit şi pomădat”, alternând faţă de el jurămintele că-i este credincioasă. În urma unor astfel de scene, Ştefan notează în jurnalul intim pe care-l păstra (asemeni lui Camil Petrescu) următoarele: „…Sunt clupe când ura şi dezgustul meu pentru ea devin atât de absolute, încât socotesc că de la oricare femeie te poţi aştepta la orice”. Deja, sufletul lui Ştef o coboară pe Ela de pe piedestalul urcat, desconsiderând-o idealul femeii iubite. Se poate afirma că Ştef îşi ciopleşte sufletul datorită privirii de ansablu pe care o are abia la sfârşitul romanului când constată că ar fi fost în stare să omoare pentru acea femeie, însă acum, ea îi este indiferentă. Ba mai mult, acesta doreşte să-şi îngroape trecutul, lăsându-i acesteia, după divorţ, casa şi bruma de avere care-i rămăsese. Totuşi, prin indeferenţă, Ştef este un invingător: reuşeşte să treacă de faza geloziei primordiale care-l dezumaniza, salvându-şi astfel personalitatea morală.

Criticul literar N. Manolescu consideră că nu Ela este cea care se schimbă, ci felul în care o priveşte Ştefan, la începutul şi respectiv, sfârşitul romanului. Astfel, putem afirma că nu Ştefan în sine a schimbat atitudinea Elei faţă de el, ci toate „necazurile” au început să apară de când soţul a primit moştenirea. Ieşirile mondene şi schimbarea cercului de prieteni, consolidarea prieteniei cu Anişoara, toate acestea o îndepărtează pe Ela de Ştef şi idealurile lui filozofice. Pasiunea Elei pentru monden îl uimeşte pe Ştefan care ar fi vrut-o mai „feminină şi deasupra acestor discuţii vulgare”.

Ştefan pune fidelitatea soţiei sub semnul întrebării, observând mimica şi gesturile familiare faţă de aşa-numitul domn G., şi are o privire deznădăjduită atunci când el stă de vorbă cu alte femei. Între cei doi soţi se interpune o tensiune stânjenitoare, care se amplifică, Ela neputând să accepte  şi simţindu-se jignită de Ştefan, considerându-se nevinovată.  Ştefan se simte incompatibil cu societatea în care trăieşte: „…să te consideri spectator indulgent si amuzant al acestei lumi plina de infamie si prostie, e sa faci parte din ea, sa beneficiezi de infamiile ei, având aerul ca esti inferior”. Sufletul lui este într-o nonconcordanţă cu aceasta, iar el nici nu se sinchiseşte să se schimbe; cioplirea sufletului său se referă mai degrabă la trezirea la realitate din acest vis lucid pe care il are. În timpul celor trei ani petrecuţi cu Ela, Ştefan suferă şi el o transformare: înţelege că Ela nu este idealul feminin pe care l-a căutat şi a încercat să-l înţeleagă; Spre sfârşitul romanului, gelozia îl părăseşte, făcând loc indiferenţei să se cuibărească în sufletul care, altădată era ocupat de iubirea pentru soţie.

Totuşi, orgoliul eroului devine o ultimă revanşă derizorie pe care reuşeşte să şi-o acorde pentru toate suferinţele indurate. Ov. Crohmălniceanu afirmă: „Ca toţi eroii lui, Ştefan rămâne dominat şi condus ineluctabil de către crezul lui cerebral şi de către structura lui psihică. Aşa încât, el nu poate ocoli singura soluţie: abdicarea de la viaţă, care se dovedeşte categorică”.

PSALMI

Marion MANOLESCU

 

               PSALM 1

Botează-mă, Doamne

în lacrima ta

să-mi fie ochiul

lumină de stea

 

Miruieşt­e-mă, Doamne

cu mirul tău

să-mi fie şi bine  

să-mi fie şi rău

şi când la piept  

ai să mă strângi  

ai grijă – sufletul

să nu mi-l frângi

 

Psalm 2

 

Doamne,

pune-ţi capul

pe umărul meu

să pot

să prind

conturul gândului

care m-a înstrăinat

de veşnicie

 

 

Psalm  3

 

Răstigneşte-mă, Doamne

pe umărul tău stâng

să pot auzi

cum iţi bate

inima

întru mântuirea

 prea păcătosului din mine