Cristina ILEA
În fiecare din cele două opere, problematica morţii este abordată printr-un testament. Atât în “Mioriţa” cât şi în “De-a v-aţi ascuns”, testamentul se prezintă ca un monolog liric de o sublimă seninătate. Din cuvintele lui se desprinde ideea că omul este trecător, iar „ucigaşul”, în cazul operei lui Tudor Arghezi, este chiar soarta omenească. În această lumină, versul „Şi de-a fi să mor” (Mioriţa) – conştiinţa atotputerniciei destinului – va conferi testamentului o minunată seninătate.
Jocul cu moartea este un joc al destinului uman; în „De-a v-aţi ascuns…”, poetul disimulează situaţia, transformând jocul într-unul domestic, aparent inofensiv: „Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi de-a ceva ciudat./ Nu ştiu când o să fie asta, tată,/ Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,/ Odată, poate după scăpătat”.
Sarcina îngropării revine, în cazul ciobanului mioritic, celor doi ucigaşi, iar locul contopirii cu ţărâna să fie în „dosul stânii”, ca o prelungire a vieţii în moarte. Metafora oilor care plâng „cu lacrimi de sânge” reprezintă bocitoarele care, în ritualul funebru, însoţesc mortul la groapă şi-l plâng. În „De-a v-aţi ascuns…” poetul îi îndeamnă pe copii să nu-l plângă, ci să-l aştepte; invocând Sfânta Scriptură şi amintind de învierea lui Lazăr, el sugerează faptul că trebuie să aştepte Apocalipsa, ziua marii eliberări de moarte, când toţi vor învia: „Toţi vor învia, toţi se vor întoarce/ Intr-o zi acasă, la copii,/ La nevasta, care plânge si toarce,/ La văcuţe, la mioare,/ Ca oamenii gospodari si vii”.
Ciobanul din “Mioriţa” vede însă altfel moartea sa, ca pe un moment al întoarcerii în Univers: “Că m-am însurat/ Cu-o mândră crăiasă/ A lumii mireasă,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea”. Aceste versuri cuprind alegoria moarte-nuntă.
În termenii mitici, dacă sufletul mului este celest, baciul reprezintă „străinul” în lumea terestră. Decăzut temporar din patria originară, el va păstra în suflet nostalgia seninătăţii şi pe cea a eternului, conştiinţa că fiecare om este solidar cu steaua lui. Din această cauză, dorinţa de întoarcere va deveni fastuoasa nuntă pomenită în testament, iar moartea va fi transfigurată într-o „mândră crăiasă”.
Şi Arghezi pomeneşte la un moment dat despre lutul şi locul îngropăciunii. Lutul omului este prezent în majoritatea mitologiilor până la cea creştină; Arghezi pleacă de la ideea că omul a fost făcut din lut şi în lut se va întoarce la sfârşitul vieţii pământene.
Acceptarea morţii, în ambele opere, nu este decât o estompare a setei de eternitate, prin întoarcerea vremelnicului în veşnic, de aici, feeria nupţială la care iau parte elementele întregului Univers (în special în „Mioriţa”).
Ultima secvenţă, în „Mioriţa”, constituie o reluare a alegoriei moarte-nuntă, iar frumuseţea cadrului ar putea sugera că jertfa s-a sfârşit: însoţit de sunetele sacre ale liturghiei cosmice, sufletul se întoarce în lumea celestă răscumpărându-i fiinţa eternă.
În „De-a v-aţi ascuns…”, întârzierea tatălui în promisă întoarcere la viaţă este determinată e nesfârşita amânare a învierii, astfel moartea devine o eternitate: „Apoi o să fie o întârziere/ Şi alta, şi pe urmă alta”. În ultima secvenţă se deduce revolta poeziei argheziene, care, demonstrează că cei care au murit, nu reuşesc să transceadă în viaţa pământeană: Tata nu o să mai aibă putere/ Să vie pe jos (…)/ Din lumea cealaltă”; „Aşa e jocul/ (…)/ Arde- l-ar focul!”.
METAMORFOZE 