Repere asupra romanului privirii interioare

de Florian BRATU

        Dincolo  de teorii se poate observa întotdeauna efortul de construcţie al fiinţei ce se simte atrasă de misterele care formează ţesătura lumii. Atrasă de necunoscut, de nevăzutul universului, fiinţa se observă mai întâi pe ea însăşi, dar numai printr-o asceză necesară perceperii adâncului. Asceza sau retragerea din agitaţia şi neîncetatele metamorfoze ale lumii constituie doar o etapă a parcurgerii şi descifrării feţei ascunse ale oamenilor şi lucrurilor: ea devine autentică numai în raport cu exterioritatea care nu poate fi şi nici nu trebuie  ignorată.

Ascunsul lumii nu este o simplă formulă, ci o realitate diferită pe care artistul autentic caută cu înfrigurare să o des-văluie în configuraţia şi adevărul ei.  Drumul parcurs de identitate spre adevărul fiinţelor  şi al lucrurilor este presărat cu suferinţă şi iluzii. Este în firea lucrurilor… Adevărul fiinţelor este mereu ascuns, iar această fiinţă de excepţie – artistul – se străduieşte să-l descopere, să-i cunoască logica semnificaţiilor şi sensul pentru a-l oferi semenilor. Nu este mai puţin adevărat că atât fiinţele cât şi lucrurile iradiază o lumină iluzorie, de unde şi eşecurile conştiinţei artistului de a ajunge la adevărul lumii.

Conflictul dintre aspiraţia  către absolut şi condiţia relativă a fiinţei nu este întâmplător. Fiinţa autentică, prin natura sa variabilă, are înscrisă în gena ei o constantă care o înnobilează: aspiraţia spre transgresarea datului lumii, a ordinii vizibilului; dorinţa de cuprindere, de posesie a universului devine la rîndul ei aspiraţie de pătrundere a adâncului lucrurilor  prin privirea pe care o instituie.

Această fiinţă de excepţie, Marcel Proust, ne propune în spaţiul romanului său „În căutarea timpului pierdut” o suită de imagini inedite ale identităţii artistului, ale diferenţei pe care o instalează în spaţiul rostirii universale ca figură unică sau mai curând ca reper al unui mod-de-a-fi în artă.

Romanul de introspecţie în care se află inserată structura de adâncime a interogaţiei aletheice prezintă o serie de trăsături particulare ce îl deosebesc de romanul de analiză psihologică pe mai multe paliere. Obiectivul esenţial al acestui tip de roman este cunoaşterea  de sine şi a celuilalt cuprinzând în anumite segmente ale construcţiei sale elemente ale reflecţiei metafizice. Conştiinţa reflexivă în spaţiul acestui gen de roman se confundă cu temeiul pe care îl gândeşte şi îl rosteşte în acelaşi timp.

În funcţie de tendinţa dominantă, a interiorităţii sau a exteriorităţii, se pot observa în roman două direcţii esenţiale. Astfel, când factualitatea tinde să ocupe scena producerii eului, atunci exterioritatea trece pe primul plan şi avem de a face cu ceea ce este cunoscut sub denumirea de romanul realist obiectiv. Acest gen de scriitură se apropie foarte mult de preocupările istoricului prin interesul crescut faţă de evenimente deosebite trăite sau observate cu o anumită detaşare. Când exterioritatea ocupă întreg spaţiul, evenimentul copleşeşte conştiinţa care l-a trăit, iar scriitura devine o relatare cu caracter „istoric”. Valoarea introspectivă este fie ştearsă, fie abolită. Cantitatea enormă de factual împiedică orice tentativă a conştiinţei în construcţia de sine.

         În spaţiul romanului de introspecţie subiectivitatea îşi deschide porţile vizând mai puţin factualitatea. Aici eul trece pe primul loc, în timp ce evenimentul devine secundar, apariţia acestuia fiind benefică numai ca element adjuvant în limpezirea semnificaţiei trăitului. Romanul de introspecţie incită la construcţia de sine pornind de la actul descrierii de sine, a lumii şi a formelor posibile ale comprehensiunii sinelui. Acesta devine un proces ce se realizează prin lumina proiectată asupra diferitelor perspective succesive sau instantanee pe care le oferă, în special, observarea şi analiza universului conştiinţei.