PROPENSIUNEA PENTRU NARAŢIUNE

de prof. dr. Const. MIU

 

              Grija unor profesori  – pretinşi mentori ce dau girul creaţiilor literare ale unor elevi cu înclinaţii spre creaţie literară  e de înţeles. Numai dacă notaţiile lor – de pe coperta a IV-a a cărţilor micilor condeieri – sunt şi sincere…

Am mai spus şi cu alte ocazii că profesorul Tudor Opriş  „pozează” în aşa-zisa autoritate supremă, care certifică genialitatea tuturor membrilor Cenaclului Săgetătorul, iar sub această mască ascunzându-se un bătrânel căruia îi place frazeologia bombastică, pe care o aşterne cu nonşalanţă pe coperta a IV-a a cărţilor membrilor cenaclului mai sus menţionat, comunicându-se de fapt, fără a comunica mare lucru în legătură cu scriitura autorilor pe care el îi ridică în slăvi.

Iată, de pildă, un pasaj (desigur, notat pe coperta a IV-a ), unde perorează despre cartea Dianei Georgiana Dogaru – Pufuleţ & Ciufulici (Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2009): „Proza pe care o scrie nu copiază nici un clasic şi nu are nimic comun cu literatura mimată de maturi şi bunicuţe pentru copii şi acceptată de o sterilă Uniune a Scriitorilor şi de mulţi editori negustori, ci o literatură autentic ludică, scrisă de copii pentru congeneri contemporani cu care se identifică prin preocupări, sensibilitate, imaginaţie, gândire şi limbaj.” Aşa cum se exprimă prof. Opriş, din fragmentul reprodus reiese faptul că bunicuţele reprezintă o categorie distinctă faţă de maturi, dar mai ales, prin ambiguitatea frazei , se înţelege că autoarea ar copia „o literatură autentic ludică”. Recitiţi fraza şi veţi observa că lipseşte un verb: „Proza pe care o scrie nu copiază nici un clasic (…), ci [este] o literatură autentic ludică…” Dar să lăsăm pretinsul mentor, să mai facă exerciţii de exprimare, până la următoarea cartea a vreunui protejat al său, pe care-l va scoate la rampă, dându-se de ceasul morţii – cum procedează de fiecare dată – că e genial copilul şi inconfundabil…

 

De la primele pagini ale cărţii Dianei Georgiana Dogaru, se remarcă lesne propensiunea pentru naraţiune, iar titlul fiecărui capitol rezumă etapele „poveştii” lui Pisicel şi a prietenilor săi – Pufuleţ şi Ciufulici.     ”Povestea” are două secvenţe mai importante: peripeţiile prin care trec cei doi prieteni, spre a-i procura medicamente amicului Pisicel, care neastâmpărat fiind, s-a îmbolnăvit, precum şi pregătirile şi confruntarea dintre cei trei năzdrăvani (cărora li se alătură domnul Hoinărel – un şoarece nostim –, ca şi alte animăluţe) şi pisica domnului Nicolici, în dorinţa lor expresă de a şterpeli, în lipsa stăpânului, un cub de gheaţă din congelator.

Rod al lecturilor „în domeniu” este şi felul cum autoarea ştie să ţină trează curiozitatea cititorilor, evitând în felul acesta monotonia lecturii. Iată, la sfârşitul capitolului 8, ea îndeamnă cu sinceritate: „Citiţi capitolul care urmează, deoarece o să vă ţină curiozitatea trează.” (p. 38). Iar prima frază a capitolului următor are rolul unei captatio benevolentiae: „Copii, părinţi şi bunici, trebuie să mă ascultaţi, citiţi acest capitol, fiindcă nu o să regretaţi.” (p. 40).

             Implicarea în naraţiune şi participarea afectivă la „povestea” depănată conferă sfătoşenie din partea autoarei, fapt ce transpare din turnura moralizatoare a finalului capitolului 17: „Dar din ce s-a întâmplat, oare ce-au avut de învăţat? Că trebuie să fim buni, nu să ne batem ca nişte nebuni.” (s. n., p. 78).