160 de ani de la naşterea lui Eminescu

MOTIVUL MIRESEI în lirica lui Eminescu

de Prof. Dr. Const. MIU

            Un motiv literar în lirica lui Eminescu este cel al miresei, acesta căpătând semnificaţii aparte în două poeme – în Luceafărul şi în Călin (file din poveste). Dacă în prima creaţie, fondul de basm este doar un pretext pentru protagonist, spre a-şi dezvălui crezul său: acest motiv, subsumat ceremonialului nupţial, este un potenţial liant între sacru şi profan, în cea de-a doua creaţie, fabulosul specific basmelor devine cadru propice desfăşurării ceremonialului nupţial.

În poemul Luceafărul, accentul este pus pe prezentarea protagonistului, reliefându-se statutul său princiar, ca de personaj de basm, iar motivul miresei – aflat în legătură cu cererea prinţului – este doar o ipoteză.

La început, avem de-a face cu o hologramă – imaginea virtuală este una în mişcare, având valoarea unui preambul ritualic, inerent oniricului: „Şi din oglindă luminiş/ Pe trupu-i se revarsă, / Pe faţa ei întoarsă.// Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, / Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă.” (s. n.).

La prima sa metamorfozare, Luceafărul apare în visul fetei de împărat ca „un mândru tânăr”, având câteva însemne ale regalităţii: „Şi ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.// Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale, / Un vânăt giulgi se-nchide nod/ Pe umerele goale.” (s. n.). La a doua metamorfozare, „se-ncheagă” precum  „un mândru chip”, purtând, şi de astă dată, însemne ale regalităţii: „Pe negre viţele-i de păr/ Coroana-i arde pare/ Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.// Din negrul giulgi se desfăşor/ Marmoreele braţe…” (s. n.).

Să ne oprim puţin la felul cum îşi face apariţia „al nopţii domn” în lumea fetei de împărat – în iatacul acesteia. Prima dată, „Uşor el trece ca pe prag/ Pe marginea ferestrei.” (s. n.). Mai întâi, să observăm trecerea uşoară – fiind vorba, în fond, de levitaţie. Apoi, pragul, respectiv, fereastra sunt două „punţi”, a căror semnificaţie poate fi înţeleasă, dacă aducem în discuţie un citat din cartea lui Mircea Eliade, Sacrul şi profanul (capitolul Spaţiul sacru şi sacralizarea Lumii): „Pragul care desparte cele două spaţii arată în acelaşi timp distanţa dintre cele două moduri de existenţă, cel profan şi cel sacru. Pragul este totodată graniţa care deosebeşte şi desparte două lumi şi locul paradoxal de comunicare dintre ele…” (s. n.). În poem, pragul/ fereastra peste care trece Luceafărul reprezintă „poarta” /  „puntea” dintre cele două lumi – a sa (cea sacră) şi a fetei de împărat (lumea profană).

A doua oară, Luceafărul vine „plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare”. Nu putem pătrunde însemnătatea adevărului vizat de către poet, dacă nu cunoaştem semnificaţia ochilor scânteietori ai tânărului voievod. Iată cele două ipostaze revelatorii pentru metafora privirii: „Dar umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară –/ Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară” şi „El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă// Dar ochii mari şi minunaţi/ Lucesc adânc himeric/ Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric.” În cazul primei ipostaze, Lumina este „în ea însăşi viaţă nepieritoare, care traversează pacea iubirii”, ¹⁾ elocventă în acest sens este metafora ochilor vii/ Ce scânteie-n afară (s. n.). În cazul celei de-a doua ipostaze, Lumina nepieritoare se află într-o relaţie de consubstanţiabilitate cu Adevărul, în care protagonistul vine plutind : „El este Lumina şi Adevărul. Şi când această Adevărată Lumină (Ioan, 1: 9) ne va cuprinde, atunci noi trăim cu Iubirea Lui.” ²⁾ Acum se reţine lesne că natura acestei Lumini (din ochii tânărului voievod, care „Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saţ”) este de natură sacră, pentru că „Strălucirea aceasta este o dogoare a focului lăuntric (…) e iradiaţia în afară a unei explozii de lumină lăuntrică”,³⁾ iar apariţia ei, ca dorinţă de unire mistică între sacru şi profan, „ e semnalată totdeauna ca foc, ca flacără…” ⁴⁾ (s. n.).  Întărim această opinie a noastră că Lumina/ seninul (înţeles ca Slavă divină) în care este învăluit Luceafărul, la a doua sa descindere, e una sacră, amintind de imaginea îngerului care i s-a arătat profetului Daniel (în Vechiul Testament); acolo, acela avea „faţa ca fulgerul şi ochii ca flăcări de foc…” ⁵⁾ (s. n.).

Din această perspectivă a naturii privirii, vom observa că scopul descinderii sale în lumea fetei de împărat este unul de factură spirituală. De altfel, în dialogul său cu aleasa, Luceafărul mărturiseşte scopul inhabitării sale – dorinţa unirii mistice între sacru şi profan, ca logodnă noetică: „Am coborât cu-al meu senin/ (…) Eu sunt luceafărul de sus, / Iar tu să-mi fii mireasă.” (s. n.). Să mai adăugăm doar că seninul de care aminteşte luceafărul de sus este Slava cu care se pogoară în lumea profană.