07/01/2010 – METAMORFOZE

PUBLICISTICA LUI MARIN SORESCU

de Prof. Dr. Const. MIU

Un loc aparte în eseistica lui Marin Sorescu îl ocupă medalioanele cultural-literare, prin care este evocată personalitatea complexă a lui Brâncuşi. Se poate vorbi de un adevărat cult pentru acest titan al pietrei.

Volumul Insomnii (Editura Albatros, Bucureşti, 1971) se deschide cu un astfel de medalion. Aproape toate formulările (pe numai două pagini !) pot fi considerate maxime despre omul Brâncuşi, ca şi despre opera acestuia. Într-adevăr, nu poţi vorbi despre Artist şi Arta sa, decât şlefuind cuvintele până la stilizare. Cine se apropie de opera lui, ca să ia contact cu ea trebuie să recurgă la un adevărat ritual: „La intrarea în opera lui Brâncuşi ar trebui o răzătoare, să te ştergi pe picioare de toate legendele care le-ai auzit despre el.” (p. 7). Mesajul scriitorului e clar: îţi trebuie o anumită stare de curăţenie spirituală, pentru a păşi pe teritoriul sacrului, căci Arta brâncuşiană are ceva sfânt în ea, iar cea care ne ajută să ne ridicăm sufletul de la profan la sacru este Coloana fără sfârşit : „Fără coloana lui, cerul s-ar lăsa mai repede cu noi.” (p. 7).

O altă idee ce trebuie reţinută este aceea că marea Artă nu poate fi ruptă de trecut, de cei trecuţi la cele veşnice, cultul morţilor fiind treaptă spre nemurirea Artei : „…de aceea, şi-a început creaţia cu acea odă în metru antic: Rugăciunea din cimitirul Buzăului (…) Era invocaţia lui către sufletele celor care au murit întotdeauna pe aici, să-l ajute, fiecare cu ce poate, cu câte un abur, de istorie (…) Aşa îşi începea Brâncuşi, cu o invocare către muritori, nemurirea” (p. 8).

În alt volum – Starea de destin (Editura Junimea, Iaşi, 1976) – descoperim pertinentul studiu Brâncuşi fără sfârşit, structurat în 11 capitole.

Primul capitol – Rădăcinile coloanei – relevă sursele de inspiraţie ale Artei brâncuşiene. Acestea se pot clasifica pe două paliere: 1. ceea ce a zămislit mama natură – pietrele şlefuite de vânturi şi valurile râurilor, iar concluzia lui Sorescu este că „prima cioplitură de daltă o dă pământul însuşi, solul românesc.” (p. 113); 2. „specificul local oltenesc: patima încrustării în lemn.” (s.n.). Zona Gorjului, cu păduri seculare, a oferit oamenilor din cele mai vechi timpuri materia primă pentru „stâlpi de pridvor pentru tot atâtea coloane infinite”, dar şi „câte un cocoş de lemn”, cocoţat în vârf de casă. La Muzeul satului din Curtişoara (lângă Târgu Jiu), se poate vedea o întreagă „civilizaţie a lemnului”, care „îi va fi dat tânărului Costache toiagul de drum.” (p. 114).

Şi în acest eseu găsim acreditată ideea că Arta lui Brâncuşi este treaptă/ poartă de intrare într-o lume spiritualizată, iar Coloana este scară la cer, de la profan la sacru: „Cineva observa că la Hobiţa cerul «e cel mai înalt», pentru că e « pus în fiare » pentru munţii din zare.” (p. 113). Despre simbolistica legată de Coloana fără sfârşit vom găsi mereu alte informaţii, făcute de către Sorescu prin tehnica adjoncţiei. La sfârşitul capitolului al cincilea, se rezumă mai întâi un obicei din mediul folcloric: tinerii nelumiţi (necăsătoriţi) – fie flăcăi sau fete – au parte de un anumit ritual funebru: „Când moare un flăcău tânăr sau o fată nemăritată, colegii lor, flăcăi şi fete, merg în pădure, taie cel mai înalt brad, îl curăţă de crengi şi îl aduc în spinare, pentru a-l purta apoi cu un anumit ritual până la locul unde se va odihni mortul. Coloana infinită ar avea şi semnificaţia acestei « cruci » de mormânt.” (p. 123). Apoi, este reprodusă o anecdotă, al cărei subiect ţine de thanatos: „Se mai spune că în momentul elaborării planului pentru complexul de la Tg. Jiu (…), întrebând de prietenii lui din copilărie (…), i se răspundea mereu: « e mort » (…) La fiecare răspuns, Brâncuşi, care avea o foaie de hârtie în faţă, desena un triunghi. Puse unul peste altul, au dat o coloană.” (p. 123).

În capitolul al doilea – Târgu Jiu – centrul lumii – sunt aduse noi argumente care întăresc convingerea noastră cu privire la sacralitatea Artei lui Brâncuşi. Luând postura ghidului, Sorescu face mai întâi câteva aprecieri de ordin general: ansamblul arhitectonic de la Târgu Jiu, prin cele trei „embleme” – Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit – reprezintă şi rezumă personalitatea Artistului, încât pe bună dreptate „ghidul” concluzionează: acest ansamblu arhitectonic este „Deschizător de drumuri în arta nouă, temelia şi coperta noii evanghelii a sculpturii.” (p. 115). Apoi, acelaşi „ghid” precizează că prin acest monument din piatră Artistul nemurea armata română şi „o ţară întreagă ieşită victorioasă dintr-un război (…) Cel din 1916-1918.” (p. 115).

Fiindcă volumul Starea de destin a văzut lumina tiparului în 1976 – în plină epocă ceauşistă – credem că Marin Sorescu a găsit cu cale să-şi exprime punctul de vedere cu privire la sacralitatea Artei brâncuşiene, optând pentru ipoteze ce ţin de science fiction : „…mereu m-am gândit că operele brâncuşiene ar putea fi încadrate unor monumente stranii de origine poate extraterestră (…) S-ar putea ca Brâncuşi să fi fost un « iniţiat » în nişte taine cosmice, scrijelind (…) obiecte bizare a căror geometrie se poate vedea cel mai bine din nori (…) Desprinderea de sol, dorinţa zborului, pe care o citeşti în lucrurile cele mai telurice ale sculptorului, explică şi această ipoteză…” (p. 116). Din această perspectivă, putem spune, fără a greşi, că dacă ar fi să ne exprimăm în termenii lui Mircea Eliade, titlul capitolului al doilea trebuie citit : Târgu Jiu – centrul sacrului.

Ideea fundamentală a celui de-al treilea capitol o incumbă chiar titlul: Tăcerea în centrul lumii. Spre a sublinia cât de importantă era tăcerea pentru Sculptor, Marin Sorescu rezumă o anecdotă: „…sosind în atelierul maestrului şi fiind pusă să lucreze (sculptoriţa Miliţa Pătraşcu – n.n.) s-a simţit, după câteva ceasuri, ofensată de lipsa de atenţie pe care i-o acorda acesta. Brâncuşi îşi vedea de treaba lui, stătea întors cu spatele şi numai îi spunea să continue, că e bine. « Dar nici nu v-aţi uitat ce fac » i-a replicat tânăra sculptoriţă. « Eu sculptura o aud »”. Răspunsul Artistului la observaţia invitatei conţine tâlcul anecdotei: „Brâncuşi auzea, aşadar, naşterea formei, după loviturile de daltă.” (p. 117).

Plecând de la această preferinţă a Artistului pentru tăcere, Sorescu lansează întrebarea: Masa tăcerii este una „a celor morţi ori a celor vii?” Răspunsurile date tot de el sunt îndreptăţite. „E o masă şi pentru morţi în primul război mondial, dar şi pentru ostaşi mai vechi (…) Dar şi o masă a celor vii, care pot sosi aici, tot în linişte, spre (…) a sta pe gânduri pur şi simplu.” (p. 118).

Următorul capitol aduce în prim plan Poarta sărutului. Prin raportare disjunctivă, eseistul notează. „Poarta sărutului de al Tg. Jiu este cel mai frumos arc de triumf pe care l-am văzut. Roma e plină de arcuri glorificând victorii militare; Parisul are şi el unul, enorm (…) Brâncuşi le-a făcut eroilor săi cinstea unei porţi (…) Poarta sărutului e ceva mult mai înalt şi mai grandios decât oricare arc de triumf.” (p. 118-119). Şi această „construcţie” reţine atenţia privitorului, datorită stilizării, căci – atenţionează Sorescu – „Sculptorul (…) a împins în simbol jertfa şi victoria (…) Cine se opreşte în faţa ei va observa în primul rând acea trăsătură esenţială a lui Brâncuşi: simplitatea.” (p. 119).

În partea a doua a celui de-al patrulea capitol se aduce în discuţie hieratismul Artei lui Brâncuşi. Acesta e dat de tema sărutului, recognoscibilă la un întreg şir de statui. De altfel, debutul parizian al lui Brâncuşi stă sub zodia erosului: în cimitirul Montparnasse, găsim o astfel de zămislire în piatră. Arătând că opera Rugăciune din cimitirul buzoian, prin hieratismul ei „pare o jumătate dintr-un monument al sărutului” (p. 120) şi amintind cu acest prilej notaţiile altui exeget al operei brâncuşiene, care menţionează mărturisirea Sculptorului că se simţise născut pentru a doua oară, după ce avea să termine Rugăciunea, Marin Sorescu notează. „…actul de naştere al noii legi a sculpturii moderne era semnat într-un cimitir, pe un monument funerar.” (p. 120). Având un profund caracter meditativ, Arta lui Brâncuşi e ca o rugăciune, unind, prin sărut, viaţa şi moartea.

Personalitatea lui Brâncuşi, aşa cum o înfăţişează Marin Sorescu în capitolul al şaselea – Omul – stă sub semnul lui Nu : „N-a acordat interviuri, caz unic, cred, în istoria artei moderne. a dispreţuit suveran tehnica reproducerilor şi albumelor (…) nu-i făcea plăcere să se explice. Celor care îi cereau lămuriri, le recomanda să-i privească operele în tăcere, până când le vor înţelege.” (p. 123, 125). Tot aici găsim informaţii preţioase despre crezul Artistului, ele pot alcătui un adevărat compendiu al poeticii sculpturii brâncuşiene : „Credea că sculptura are o faţă văzută şi una nevăzută şi, pentru unii, de nevăzut în vecii vecilor. Considera piedestalul la fel de important ca statuia însăşi. Îl gândea cu aceeaşi străşnicie şi-l migălea (…) Arta – considera Brâncuşi [n.n.] – trebuie să vorbească singură (…) Brâncuşi îndemna la contemplaţie. Trebuie să-i priveşti piatra cioplită, până când aceasta îţi va grăi, în şoaptă ori cu glas de tunet. Iar dacă nu-ţi va vorbi niciodată, nu-i vina ei.” (p. 123, 125).

Continuă lectura →