de Carmen RADU
Moto:
”Ce târziu e timpul trecut şi ce albă
e clipa de faţă! ”
STÂNCI
gândeam albastru
despre mine însămi…
gândeam albastru
despre dorul de tine…
îmi închipuiam
că lacrimile
curg
albastre
pe tăcerile stâncii…
Doare albastru de tare
atunci când plângi…
cochilii de gând
spulberă dorul…
nisip fin sub tălpile tale…
DOR DE DOR
nu ştiu să spun
dacă mi-e dor…
poate că mai mult
mă doare
culoarea unei zile
de vineri…
sau culoarea unui anotimp
de tăcere
în care ne definim…
un consens
al întunericului
pe care l-am uitat,
sau pe care nu vrem
să-l mai respectăm…
ne respectăm doar tăcerile
şi-acele zile
pe care le gonim adesea
din noi…
CLIPĂ DE TAINĂ
nu ştiu cine eşti
poate mirarea de-a fi
a existenţei mele…
nu ştiu cum te cheamă
în sufletul meu
eşti rană de dor
şi tăcere…
nu ştiu unde eşti
poate într-un surâs
furat
dintr-un ochi de apă
în care dorurile
cresc nefiresc
de înalte…
nu ştiu de unde vii
poate dintr-o netăinuită iubire…
dacă te-aş putea gândi,
dacă te-aş putea respira,
dacă te-aş sti…
DOMICILIU
m-am mutat, de curând,
dincolo de cuvânt…
… şi ca să pot fi singură,
mi-am stabilit
alte coordonate:
am ales existenţa
printre necuvinte…
ce caut?
pe mine m-am pierdut?
DE CE-AM FURAT LUMINA?
în pumnul de lumină
pe care l-am furat,
sărutul tău
e calea spre
mine însămi…
