de Marian Ciuraru
în noapte alerg ca o nălucă,
cu fruntea plină de sudoare,
iubirea, parcă-i o poruncă,
iubirea -i taină izbitoare.
iubirea-i tot ce am mai sfânt,
e o mică floare ce răsare
în veci de veci pe-acest pământ,
ca şi o rază a unui soare.
umblu doar noaptea, mă feresc
de blânda rază a lunii,
şi văd spectacolul ceresc
pe bolta-ntinsă a lumii.
văd sus pe cer steluţa mea,
sclipeşte şi m-aşteptă
iubita mea, stai nu pleca
când norii se arată!
dar vai, un roşu sângeriu
brăzdat-a ceru-n zare,
acum totul e pustiu,
acum iubita-mi moare!
o, capul meu , ce te-ai plecat
în urma despărţirii,
sub ‘cel pumnal însângerat
ce-a luat locul iubirii?
Speranţă
ştii…
poate este unu’ care ştie ceva…
un ceas în noaptea cea târzie
răsună veşnic sacadat,
vrând parcă iar să mă mângâie,
să uit de dorul zbuciumat.
o poză ca o amintire
tu pentru mine ai să rămâi,
reprezentând acea IUBIRE
neoferită NIMANUI.
îmi amintesc o zi de vară
în care tu îmi dăruiai
iubirea-ţi tandră şi divină,
sărutul dulce ce-l aveai!
în toate nopţile cu lună
iubito , eu te-am aşteptat
sperând că te vei întoarce
la cel de unde ai plecat.
dar veşnicia ce se-aşterne,
pe-a noastră neagră despărţire
ca şi un voal de abur cerne
ce nici o rază n-o pătrunde.
acoperă azi ce-i iubire,
c-o dulce dragă amintire
frumoasă, dar si dureroasă
pe viitor ,iubirea mea,
FII MAI DUIOASĂ!
