Jurnalul unei firi dubitative

de Prof. Dr. Const. MIU

 

                Centenarul Mihail Sebastian prea puţin marcat în presa noastră literară în 2007 a dat totuşi ocazia revistei România literară spre a publica materiale omagiale. Unul dintre acestea a apărut în numărul 37/ 2007, având titlul Mihail Sebastian – Contemporanul nostru – Ipostaze şi observări, pro. Acesta formulează trei întrebări şi un îndemn, la care au răspuns Constantin Ciopraga, Dorina Grăsoiu, Ion Pop şi Cornel Ungureanu. Iată întrebările şi îndemnul formulate:

1.      Dacă Mihail Sebastian nu s-ar fi stins din viaţă aşa de tânăr (la 27 de ani – n. n.), în 1945, care credeţi că ar fi fost traiectoria vieţii şi operei sale?

2.      Ce s-ar fi întâmplat, oare, cu faimosul său Jurnal 1935-1944?

3.      La ce nivel consideraţi că se situează Sebastian pe scara de valori a literaturii române?

4.      Răspundeţi, vă rog, la o întrebare nepusă aici, în legătură cu Sebastian.

 

 

                

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

    

     Înainte de a ne opri la răspunsurile celor patru critici literari la a doua întrebare (care ne interesează pentru demersul nostru analitic despre Jurnalul lui Sebastian), să observăm că primele două întrebări, formulate sub genericul Ce-ar fi fost dacă…? sunt nu numai puerile, ci şi superflue, relevând sindromul scenaritei, specific celor care vor cu orice chip să atragă atenţia, că doar tot era vorba de a marca într-un fel sau altul centenarul unui scriitor – aproape uitat –, din perioada interbelică. Are dreptate Ion Pop, opinând că „Supoziţii se pot face oricâte, însă niciuna nu poate fi, cred, satisfăcătoare…”

 

Primii doi critici nu răspund la întrebarea a doua. Astfel, Constantin Ciopraga, după ce vorbeşte despre „inapetenţa pentru jurnal” şi frecventele întreruperi în redactarea lui, conchide: „Ca atare, ipoteticul jurnal de după 1945 ar fi putut avea altă vibraţie, nu neapărat jelitoare.” Una s-a întrebat şi alta s-a răspuns! Era vorba de „faimosul Jurnal 1035-1944”! Dorina Grăsoiu se referă la evenimentul editorial: „Jurnalul (tipărit în 1996, la Editura Humanitas) (…) nu ar fi apărut în timpul vieţii autorului, fiind scris pentru sine şi nu pentru posteritate. De fapt, a fost una dintre clauzele pe care Beno (fratele său cel mic) le-a cunoscut şi le-a respectat, de a nu da publicităţii un act de o asemenea intimitate. Au făcut-o urmaşii săi.” Dorina Grăsoiu nu are dreptate. Cunoscând firea schimbătoare a lui Sebastian (ca a oricărui scriitor), credem că mai aproape de adevăr sunt răspunsurile lui Ion Pop şi Cornel Ungureanu. Primul dovedeşte că ştie conţinutul jurnalului şi formulează următoarea ipoteză: „…ar fi pus în siguranţă jurnalul, trimiţându-l la rudele sau prietenii din străinătate sau ar fi distrus unele pasaje <<compromiţătoare>> pentru sine şi alţii, poate chiar publicând altele, cum mai procedase cu vreun deceniu în urmă, preocupat, cum era, de expresia de sine, cât mai autentică.” Al doilea, aduce ca argument, în sprijinul ipotezei sale, un amănunt ce ţine de-acum de istoria literară: „Dacă ar fi ieşit în 1955 din închisoare, l-ar fi rescris, pagină cu pagină. Putem să comparăm paginile confesive ale lui Sebastian (în Revista Fundaţiilor Regale există pagini de jurnal) şi putem descoperi posibile stilizări.”

 

*

                Datorită faptului că Jurnalul lui Mihail Sebastian conţine „material” eterogen, am considerat oportună opinia lui Leon Volovici (autorul prefeţei ediţiei publicate la Editura Humanitas: Mihail Sebastian, Jurnal [1935-1944], text îngrijit de Gabriela Omăt; prefaţă şi note de Leon Volovici), care opinează că „Există câteva niveluri ale jurnalului lui Sebastian, deseori atât de distincte (…) E mai întâi un jurnal intim, al stărilor interioare, al experienţelor sentimentale, al relaţiilor de familie (…), transcrierea unor vise (…) Este apoi un jurnal de creaţie (…) notaţiile privind treapta de elaborare a textului literar (…) Jurnalul intelectual şi politic ocupă cel mai mare spaţiu, incluzând aici şi notaţiile privitoare la mediile literare şi intelectuale frecventate de Sebastian (…) şi a celor din lumea teatrală bucureşteană…” (s. n., p. 6, 7, 8, în ediţia citată).

                    Însemnările lui Mihail Sebastian din jurnalul pe care îl discutăm sunt din 12 februarie 1935, până în data de 31 decembrie 1944. Nu avem de-a face cu respectarea calendarităţii, cum, de altfel, există unele note zilnice, abia schiţate, iar alteori sunt reproduse ample discuţii cu amicii, transcrierea unor vise ori stări de spirit, impresii de lectură, audiţii muzicale, descrierea în amănunt a unor peisaje, probând astfel apetenţă pentru pictural şi liric.

Despre sincopele notării în jurnal a impresiilor zilnice, Sebastian mărturiseşte la un moment dat: „Am pierdut obişnuinţa de a ţine un jurnal şi acum îmi vine greu să-l reiau. Din iunie, de la căderea Parisului (17 iunie 1940 – n. n.). (…) Trebuie oarecare energie, anumită încăpăţânare pentru a ţine un jurnal – cel puţin la început, până te deprinzi, până găseşti tonul just… (miercuri 1 ianuarie 1941).”

Modelul diaristic recunoscut de către Mihail Sebastian şi prezentat în termeni superlativi este Jule Renard: „Pe măsură ce-l citesc, Jurnalul lui Renard îmi devine din ce în ce mai scump. Cât îl iubesc pe omul acesta şi ce absurdă mi se pare moartea lui (…) Citind azi nota din 24 iulie 1903, mi-am spus că ar trebui să scriu o carte despre Jules Renard, în care să explic – prin el – amorul meu pentru Franţa. Radicalismul lui Renard are rădăcini ţărăneşti. Asta mă linişteşte asupra destinului democraţiei franceze.” (p. 53).

Nu de puţine ori, Mihail Sebastian mărturiseşte în jurnalul său că profesia de avocat nu i se potriveşte şi, făcând distincţie între a fi un bun vorbitor şi un stupid causeur, precizează: „Ieri, la tribunal (…) Am pledat frumos – şi am pierdut. Sunt un vorbitor bun – dar nu voi fi niciodată un avocat bun. Mă amuză bara, adversarul, judecătorii, frazele suitoare, interpelative, uşor retorice, pe care le găsesc şi – oricât pare de stupid – îmi place să mă ascult. Pe cât sunt de prost causeur (lamentabila mea figură într-o societate, la o reuniune mondenă, la o vizită!), pe atât de bun vorbitor.” (p. 64).

În alt loc, este şi mai radical cu aprecierile, recurgând la formulări care-l singularizează, dar nu la modul laudativ, ci pe un vădit ton de lamento: „Sunt singurul <<avocat>> de acolo (de la Curtea cu Juraţi – n. n.) care nu ia nici un ban, şi probabil singurul care are aşa de cumplit sentimentul că-şi pierde vremea. La treizeci de ani încă nu îndrăznesc să spun despre mine că sunt un avocat, fără a simţi nevoia să pun cuvântul între ghilimele.” (p. 118). Unul din amici – Paul Moscovici –, ascultându-i pledoaria la un proces, îi reproşează la un moment dat tonul ironic, care nu este unul „just la juri”. Faptul acesta îi dă luciditatea de a fi mai atent cu sine şi să nu se ameţească doar cu aerul autosuficienţei: „Dar sunt bucuros că mi-a comunicat opinia lui. Asta mă face mai atent cu mine însumi, şi mă opresc să fiu prea satisfăcut de <<talentele>> mele.” (p. 121).

 

*

În Jurnalul intim, găsim şi frământările sufleteşti ale tânărului pentru Leni – o actriţă îndrăgită, căreia îi plăcea să fie adulată de bărbaţi. La un moment dat, Sebastian este ironic cu cea căreia îi plăcea să fie curtată, căci aflat la aceasta în vizită, ea nu ezită să stea de vorbă la telefon cu un ins, care pretindea că o caută pe sora ei şi care profitând de absenţa aceleia, o tachinase douăzeci de minute. Autorul comentează în jurnalul său pe marginea acestei situaţii: „- Nu te scuza, dragă Leni. Sunt fericit ă m-ai socotit destul de bun prieten, încât să faci un lucru pe care, desigur, cu un străin nu ţi l-ai fi îngăduit. A încasat, dar să nu am naivitatea de a crede că a regretat ceva.” (p. 36).

În absenţa – fie şi temporară – a femeii iubite (nu o dată s-a întâmplat ca cei doi să se certe), Mihail Sebastian are nostalgia departelui, iar prezenţa ei este una vie, chiar şi în vis: „Încep să sufăr iar de lipsa Lenei. Două săptămâni am ţinut bine. Dar simt, zi de zi, cum cedez nostalgiei de a o vedea. Dau târcoale telefonului, mă culc cu gândul la ea, o visez, mă scol cu gândul la ea.” (p. 86).

Chiar şi când notează triumfal că a sfârşit povestea de dragoste, ştie că de-acum încolo va începe greul, pentru că sufletul său va mai tânji după ea, ca urmare a aceleiaşi nostalgii a departelui, însă de data aceasta augmentată şi de gândul fracturării osului inimii – ca să ne exprimăm  cu o metaforă în stilul lui Marin Sorescu: „Vin acum ceasurile de nelinişte absurdă, nevoia sufocantă de a o vedea, obsesia telefonului care nu mai sună, tentaţia de a pune mâna pe receptor şi de a o chema, speranţa de a o întâlni <<întâmplător>> pe stradă, mica alarmă de a trece prin faţa teatrului, nevoia de a ridica privirea, când trec pe strada ei, spre ferestrele ei – să văd dacă sunt luminate, şi dacă sunt, cine este la ea în vizită? –, şi dacă nu sunt, unde o fi ea la ora asta?” (p. 145).

 

*

Dintre personalităţile evocate în jurnal, amintim pe Nae Ionescu )mentorul lui Mihail Sebastian), Camil Petrescu, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu – aceştia din urmă fiind condeieri ai generaţiei 27.

Figura lui Nae Ionesacu este surprinsă cu deosebire la cursuri şi, de cele mai multe ori, cu aprecieri elogioase. Nu lipsesc însă şi notele critice. Faptul că profesorul avea afinităţi – de cele mai multe ori făţişe – pentru Garda de Fier nu-l împiedică pe fostul discipol să-i atragă atenţia acelui: „Ar trebui să spun un cuvânt (…) de lecţia de deschidere a lui Nae. Va face anul ăsta un curs de <<logică politică>>. Deocamdată, introducerea a fost o mică profesiune de credinţă ă-a m studenţii cu o insistenţă electorală. A făcut elogiul <<generaţiilor politice>> şi le-a justificat faţă de <<generaţiile cărturăreşti>> (…) La sfârşit (…), i-am amintit articolul din mai 1928, Ce gândeşte tinerimea, în care discutând cu Petrovici, afirma că sensul generaţiei tinere nu trebuie căutat pe stradă, unde sunt agitatorii (…), ci în biblioteci, unde sunt valorile reprezentative.” (p. 40). Sebastian rămâne surprins să constate că fostul său profesor de logică nu are totuşi un curs original: „Citesc (…) Anées décisives de Oswald Spengler. Surpriza de a găsi fraze întregi, formule, idei, paradoaxe din cursul lui Nae. Tot cursul lui de anul trecut (…) totul e în Spengler, cu o înmărmuritoare asemănare de termeni.” (p. 58). Elegantă exprimare pentru plagiat!

Camil Petrescu este un excelent compagnon în discuţiile literare: „Dejun la Corso cu Camil, care mă chemase să revedem împreună Teze şi antiteze – despre care, înainte de a le publica, are o sumă de îndoieli şi ezitări.” (p. 45).

Mircea Eliade – alt bun amic – este angajat în discuţii aproape interminabile, pe teme politice. Când acesta îşi exprimă dezaprobarea faţă de politica lui Nicolae Titulescu (acuzat că ar fi încheiat un tratat secret, dezonorant pentru România, cu ruşii – ca în caz de război aceştia să ocupe Bucovina şi Maramureşul), Mihail Sebastian are îndoieli în privinţa onestităţii sursei de informaţie. E cea mai bună dovadă că el nu era pătimaş în asemenea discuţii, când „făcea politică”: „- Titulescu? Ar trebui executat. Pus în faţa unui pluton de mitraliere (…) – De ce, Mircea? îl întreb surprins. – Pentru că a trădat. Înaltă trădare. A încheiat cu ruşii un tratat secret (…) – De unde ştii? – Mi-a spus generalul Condiescu. – Şi e de ajuns? Sursa nu ţi se pare pătimaşă? Informaţia nu ţi se pare fantezistă? M-a privit lung, cu stupoare, incapabil să priceapă că cineva se mai poate îndoi de un asemenea adevăr.” (p. 85). Însemnările din 6 noiembrie 1936 evidenţiază discuţia potolită pe aceleaşi teme politice cu Eliade şi reproduc o frază stupefiantă a aceluia, după care Mihail Sebastian adaugă un scurt comentariu: „Prefer o Românie mică, cu provincii pierdute, dar cu burghezia şi elita ei salvate, decât o Românie mare sovietizată. Şi era calm. Nu părea că-şi dă seama de imensitatea lucrului pe care-l spune.” (p. 93). Spre deosebire de Nae Ionescu – mai reţinut, Eliade este tranşant în a-şi declara simpatiile politice.

În alt loc (25 februarie 1937), Mihail Sebastian va nota în jurnal că are dubii faţă de firea duplicitară a grupului de intelectuali, printre care şi Mircea Eliade: „Aseară, mică recepţie la noi. Mircea, Nina, Marietta, Haig, Maryse, Gheorghe, Lilly, Dinu. Mă întreb dacă nu e ultima oară când îi mai chem (…) Nu mă simt în stare să suport jocul de duplicitate pe care amiciţia noastră îl impune de când cu convertirea lor gardistă. Ultimele articole din Vremea ale lui Eliade au fost din ce în ce mai <<legionare>>.” (p. 114).

Evocarea lui Eugen Ionescu se află în marginea anecdoticului, încât putem sesiza ironia înţelegătoare: „Eugen Ionescu, îmbătat repede, după câteva cocktail-uri (…) se porneşte deodată să-mi vorbească despre mama lui (…) Ameţit de băutură, băiatul se porneşte <<să spună tuturor>>, cu nu ştiu ce răsuflare, care îl uşurează, ca şi cum l-ar fi apăsat.” (p. 303).

În sfera anecdoticului mai reţinem ştirea aflată de Sebastian de la Marietta Sadova (o actriţă în vogă în acea epocă şi căreia Sebastian dorea să-i încredinţeze rolul personajului feminin principal din piesa Jocul de-a vacanţa): „…se pare că Paul Zarifopol a murit în braţele unei femei şi că această femeie – stupoare! – nu era alta decât Lisette Georgescu.” (p. 67). Însă cea mai nostimă situaţie este cea în legătură cu Nicolae Iorga: „În ultimul număr din Cuget clar, Iorga traduce aprobator un mic articolaş al meu din Independenţa (…)– desigur fără să ştie că a fost scris de mine, căci era semnat Flaminius. Iată-mă tradus de Nicolae Iorga. Destul de picantă situaţie.” (p. 114).

 

*

 Există în acest jurnal numeroase însemnări, care interesează pe orice istoric literar – e vorba de tot ce ţine de atelierul literar al lui Mihail Sebastian, mai cu seamă truda în zămislirea piesei Jocul de-a vacanţa. Citind paginile cu notele  la acest proiect literar, am putut sesiza nu numai caznele creatorului, dar şi ezitările, dezamăgirile şi revenirile la procesul facerii (căci orice operă literară este ca o adevărată facere – fie în accepţie biblică, fie în cea medicală), ca şi satisfacţiile după serile de lectură a piesei aflate încă în lucru, precum şi sugestiile formulate de către „auditor” şi de care dramaturgul a ţinut seama. Toată această sinusoidă relevă, fără doar şi poate, firea dubitativă a lui Mihail Sebastian.

Primele gânduri despre viitoarea piesă de teatru sunt notate în 20 martie 1936. Mai întâi, se specifică două posibile surse de inspiraţie şi vizualizarea primului act, detaliat până la replici: „Voi încerca să scriu piesa de teatru la care mă gândesc de câtăva vreme. Am văzut primul act uluitor de precis (până la replică de precis), astă-seară (..) Cu amintirile mele din vila Wagner, cu oarecari teme reluate din Rencée, Marthe, Odette (primul capitol din volumul Femei – n. n.), aş putea face un lucru gingaş.” (p. 47). Apoi, o jumătate de oră mai târziu, viitorul dramaturg precizează entuziast – semn că morbul creaţiei „l-a contaminat”: …acum jumătate de ceas nu vedeam decât primul act, acum le-am conturat pe toate trei. Nu ştiu dacă nu este o aprindere de moment, dar într-adevăr, în momentul ăsta, am impresia de a fi găsit un lucru excelent.” (s. n., p. 48). Din cele subliniate de noi, se poate lesne observa că fondul dubitativ al firii scriitorului îi cenzurează din entuziasm.

Peste numai câteva zile (23 martie 1936), găsim atât precizări în legătură cu schiţarea decorului şi a ambianţei, cât şi motivele care l-au determinat să se orienteze spre a scrie piese de teatru: „Nu ştiu ce va ieşi. Dar trebuie să fac experienţa. Ca tehnică literară, mai ales, mă interesează (…) Nu ştiam până acum ce înseamnă a vedea scenic o poveste. E cu totul alt proces de gestaţie decât pentru roman.” (p. 49).

La o lună după hotărârea de a scrie o piesă de teatru, Mihail Sebastian se gândeşte şi la distribuţie şi motivează, în cazul personajului feminin principal, de ce preferă să nu dea rolul iubitei sale – actriţa mult îndrăgită, Leni: „Am luat azi o decizie, de care sunt bucuros (…) îi dau rolul Mariettei (Sadova – n. n.). Cu Leni nu se poate face nimic. Indiferenţa ei este neglijentă, distantă, jignitoare până şi prin lipsă de politeţe sau de amiciţie. Cred că altcineva ar fi simulat măcar oarecare interes. Ea nu şi-a dat nici atâta oboseală.” (p. 55).

În septembrie 1936, cel mai bun actor al vremii (căruia Sebastian dorea să-i încredinţeze rolul personajului principal masculin) – Iancovescu – exclamă entuziast: „- E cel mai formidabil lucru pe care l-am cunoscut de 40 de ani încoace. E un moment în teatrul românesc. Nu-ţi dai seama de ce ai făcut. E o onoare pentru mine să te joc. Nu-ţi dai seama de drumurile pe care le deschizi. Ce tehnică, ce dialog, ce minune!…” (p. 83). Tot acest actor remarcă faptul că rolul personajului feminin i-a ieşit dramaturgului aşa de bine, datorită faptului că l-a scris special pentru Marietta Sadova: „- Eu sunt convins – zicea – că o iubeşti pe Marietta. Numai pentru o femeie pe care o iubeşti poţi să scrii un astfel de rol. E cel mai frumos rol de femeie posibil. Cel mai frumos, dar şi cel mai greu. Nici Ventura nu l-ar putea juca.” (p. 91).

Sunt, de asemenea, pagini de jurnal, care accentuează nemulţumirile creatorului, ezitările şi poticnirile inerente în procesul creaţiei. Iată câteva exemple elocvente:

         „Am terminat aseară scenele cu cei doi străini. Sunt lucruri care mă amuză. Mă întreb dacă pe ici pe acolo n-am exagerat, dacă n-am apăsat prea tare, dacă n-am recurs la prea facile efecte.” (p. 73). După cum putem remarca din citatul reprodus, firea dubitativă nu face în acest caz ca scriitorul să fie şovăielnic, ci-i conferă acea luciditate care să-i permită să privească detaşat, spre a vedea şi minusurile creaţiei, fapt ce trebuie să vină din conştientizarea valorii perene a acesteia.

         „Sunt la scena finală (a actului II – n. n.) – aceea despre care în noaptea când mi-am făcut pentru prima oară schema piesei – în minte – scriam: <<marea scenă, greu de scris>>. Mă apropiu de ea cu teamă (…) Sunt la un punct mort – scena finală a actului II opune o rezistenţă stupidă.” (p. 73, 75). Notarea cu sinceritate a poticnirilor, în procesul sinuos al zămislirii piesei, este un vădit semn de autenticitate pentru cel care ţine jurnalul. Sebastian nu le ocoleşte! De aici, reţinem grija creatorului perfecţionist pentru opera sa. Ideea aceasta transpare şi din alt citat (pe care îl vom reproduce mai jos), unde autorul recunoaşte şi aportul unui amic, sincer în observaţiile sale:

         „Actul II ar putea să meargă chiar în forma lui de acum (…) De asemenea, e cu totul insuficientă scena imediat următoare plecării celor doi intruşi. Ideea este excelentă (una din cele mai bune invenţii din întreaga piesă!) – dar nu e pusă deloc în valoare. Mi-am dat şi eu seama de acest lucru, dar mai ales cel care m-a făcut atent a fost Haig.” (p. 80, 81).

 

*

Firea dubitativă a scriitorului reiese şi din pasajele în care notează temerile sale în legătură cu soarta piesei la care lucrează. Iată câteva fragmente ilustrative, din care vedem frământările sale, în acele vremuri tulburi, mai cu seamă că Mihail Sebastian era evreu:

         „De altfel, nu mai iau prea în serios soarta piesei mele. E o chestiune prea veche ca să mă pasioneze. Privesc lucrurile sub raportul banilor. Aş fi încântat să scot o sumă de bani mare, pentru ca: 1) să plătesc creditorii mamei (…);     2) să-mi asigur o vacanţă liniştită în timpul căreia să-mi termin romanul; 3) să plătesc la timp chiria; 4) să-mi refac puţin garderoba; 5) să-mi cumpăr mobilă.” (p. 117). La vremea când notează aceste planuri – 7 martie 1937 – nu erau complicaţii sub aspect social-politic în România. De aceea, soarta piesei este privită doar sub aspect de adjuvant pecuniar. Abia din octombrie – acelaşi an, 1937 – apar temerile de sorginte politică: „După toate probabilităţile, piesa nu mi se va mai juca. Sunt presiuni antisemite, la care teatrul nu are nici un motiv să reziste. (p. 125).

                    În ianuarie 1938, lucrurile se vor complica şi în România, din cauza manevrelor naziştilor în Europa: „Mare dezastru în lumea teatrelor (…) E posibil ca până duminica ce vine <<Regina Maria>> (Teatrul NOTTARA de azi – n. n.) să se închidă. Şi în asemenea timpuri, eu devin autor dramatic!” (p. 147). E aici un soi de ironie înţelegătoare – hazul de necaz faţă de soarta piesei Jocul de-a vacanţa şi destinul de dramaturg al lui Mihail Sebastian.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s