SUB PECETEA STRANIULUI

de Prof. Dr. Const. MIU

 

           Prozele lui Artur Silvestri din volumul Perpetuum mobile (subintitulat „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”) stau sub pecetea vagului, a indefinitului  şi a ipoteticului. Ele continuă, în aceeaşi manieră pe cele din Apocalypsis cum figures – după cum mărturiseşte autorul (cf. p. 5). Şi acolo şi aici, avem de-a face cu „o epică de stări sufleteşti tot atât de puţin explicabile ca şi mişcările aparent ininteligibile ale Naturii.” (p. 4-5).

           În Perpetuum mobile, stările sufleteşti cu neputinţă de explicat de unde vin/ provin şi cum se cristalizează sunt puse în legătură fie cu tema scriitorului/ creatorului, fie cu cea a personajelor: „Uneori aştepta puţin (…) Cuvintele veneau cu el (…) şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie (…) Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-a pierdut. Dar, până la urmă, (…) cuvintele veneau, în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste (…) Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme.” (Belle qui tient ma vie, p. 7). Proza aceasta este concepută ca metatext, scriitorul-creator fiind el însuşi personaj: „Privise lung către mare, peste terasa pustie unde alesese să se odihnească, să-şi bea cafeaua de după-amiază şi să scrie (…) Luă stiloul de pe masă (…) şi începu să scrie…” (p. 7, 8). Pentru scriitorul-creator, notarea senzaţiilor ca şi a imaginilor percepute este asemănătoare cu schiţele pictorului, iar metamorfozarea lor în operă literară are ceva enigmatic: „Începuse să le noteze în caietul unde, la fel ca şi pictorii de odinioară care îşi făceau caietul de schiţe ca să folosească vreodată ceva (…) ceea ce credea că apare de la sine şi se naşte (…) poate enigmatic.” (Mesagerul, p. 30).

Continuă lectura

Reclame

scrisoare neterminată

           Dacă pentru unii, 22 decembrie de anul acesta

a însemnat comemorare şi, poate, reconciliere,

pentru noi înseamnă regăsire.

          Până în această zi, fiecare în parte a urcat

                 o GOLGOTĂ A INIMII.

          De acum încolo, vom avea parte de spinii suferinţei!

      Multiplicate la doi…

PSIHOLOGIA FRICII

de Prof. Dr. Const. MIU

 

              În nuvelistica lui Caragiale, O făclie de Paşti şi În vreme de război sunt creaţii ce ilustrează psihologia fricii  unor fiinţe anxioase. Făcând referiri la cele două nuvele, criticul Vasile Fanache, în capitolul Rătăcirea tragică a minţii  al cărţii sale Caragiale (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 149), opinează că aici prozatorul relevă „consecinţele alienate ale obsesiei, imaginate cu fineţe de psiholog trecut prin şcoala naturalistă.”

 

 

În ILR…, G. Călinescu vorbea de „chinurile îndoielii” alimentate de frica delirantă a celor doi hangii – Leiba Zibal şi neica Stavrache. Acestea provin dintr-o potenţială ameninţare: venirea slugii alungate, în noaptea de Înviere, spre a cere socoteală stăpânului hain (în O făclie de Paşti) şi, respectiv, întoarcerea fratelui plecat pe front, spre a-şi revendica averea, în posesia căreia a intrat Stavrache, în momentul când a primit o misivă, prin care era înştiinţat că Iancu Georgescu – fratele – ar fi pierit pe front (în cealaltă nuvelă – În vreme de război).

Şi într-un caz şi în celălalt, aşteptarea încordată face ca realul să gliseze în imaginar, încât acesta din urmă să devină perfect verosimil pentru cei doi hangii. Aspectul acesta se datorează prezenţei prin absenţă a ameninţării venite din partea lui Gheorghe şi, respectiv, a  preotului brigand, plecat pe front, spre a scăpa de oamenii statului.

În imaginaţia bolnavă a lui Zibal, sfredelul cu care tâlharii (veniţi la miezul nopţii de Înviere, să-l prade) încearcă să găurească poarta de lemn, capătă proporţii hiperbolice, augmentând frica hangiului: „În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua nişte dimensiuni nemaiînchipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creştea la infinit, şi borta devenea tot mai mare şi mai mare, aşa de mare în sfârşit, încât, în cadrul ei rotund, monstrul putea s-apară în picioare, fără să se aplece.”

Aceeaşi imaginaţie îi dă posibilitatea lui Zibal să-şi închipuie că acelaşi sfredel va fi unealta torturării sale. Dacă la început, vederea sfredelului cu care tâlharii se străduiau să dea gaură în poartă îl înspăimântă şi mai ales timpul cât aceştia lucrează i se pare a fi excesiv dilatat, când spaima dispare şi „figura-i, descompusă de-o atât de îndelungată criză, luă o bizară seninătate, Zibal nu mai are răbdare, vrea ca tâlharii să sfârşească mai repede „lucrarea” şi în felul acesta să poată „ţintui” mâna criminală ce se va strecura prin borta porţii.

             De reţinut că în cazul fiecărui hangiu se poate vorbi de eliberare de obsesia violenţei prin violenţă, din potenţiale victime ei devenind agresori. Aspectul acesta e surprins de Caragiale în nuvela În vreme de război, descriind cele trei apariţii fantomatice ale fratelui hangiului, culminând de fiecare dată cu înfruntarea dintre cei doi. În cele ce urmează, ne vom opri la prima vedenie a hangiului, când acesta din agresat devine agresor.

Continuă lectura

CRONICA FAPTELOR DE CULTURĂ

de Prof. dr. Const. MIU

 

               Motivaţia necesităţii publicării cărţii Artur Silvestri – Fapta culturală (Editura Carpathia, colecţia „Pro Memoria”, Bucureşti, 2009) este făcută de către editor – doamna Teodora Mîndru –, care afirmă în preambul: „cartea de faţă este un documentar, dar nu o listă de inventar sau o statistică impersonală. Fiindcă faptele lui Artur Silvestri, pentru a fi înţelese şi apreciate corect în timp, trebuie cunoscute…” (s. n. , p. 9).

Structural, lucrarea aceasta are 5 capitole: I. Asociaţia Română pentru Patrimoniu; II. Premiile Patrimoniului Românesc; III. Cărţi în dar; IV. Asociaţia Biblioteci pentru sate;  V. Sprijin pentru donaţii., la care se adaugă Imagini de la decernarea premiilor ARP, precum şi lista operelor tipărite ale lui Artur Silvestri, însoţită de o schiţă biografică.

În numeroase articole şi interviuri, Artur Silvestri a adus în discuţie conceptul de Românie Tainică – o contrapondere la România de Suprafaţă, aceasta din urmă fiind „nepăsătoare faţă de prezent şi viitor” (p. 18). Conştient de discrepanţa dintre cele două Românii, Artur Silvestri opina că salvarea spiritualităţii noastre poate veni numai de la România Tainică. În acest sens, considera imperios necesară „păstrarea Patrimoniului Naţional de Oameni Mari”, ca şi recuperarea şi valorificarea trecutului neamului nostru. Aşa a înfiinţat, în 2004 ARP – „treaptă a României Tainice”. Şi ca o concretizare a doctrinei ARP, a publicat în 2005, la Editura Carpathia Press (aceasta fiind unul din proiectele ARP) zece convorbiri de taină, duhovniceşti, cu Antonie Plămădeală, reunite sub titlul Modelul „Omului Mare”, iniţiind şi pagina web dacologica. com.

În mărinimia sa, Artur Silvestri a scos din anonimatul de provincie mulţi condeieri şi, sub genericul Fapta de orice mărime vizibilă ar fi aceasta, a premiat, pe lângă valori autentice şi novici, aceştia din urmă, când s-au văzut scoşi la rampă, au crezut cu infatuare că-şi merită locul în Panteonul Culturii Române, trimiţând spre publicare, la foc automat, în paginile web literare şi de istorie cronici şi analize, care nu totdeauna erau de certă valoare, însă era musai ca lumea să-i cunoască şi să le recunoască asemenea compuneri şcolăreşti.

               Să nu se creadă că am avea ceva cu felul cum se gândise a premia Artur Silvestri  oameni care nu totdeauna, prin faptele lor pe tărâm cultural, puteau fi socotiţi mari. La cele 3 ediţii ale premiilor ARP, oficiate de către distinsul cărturar, s-au acordat o puzderie de diplome de excelenţă pentru publicarea unei cărţi sau editarea vreunei reviste, fără ca acelea să fie de interes general. Una e să premiezi reviste ca Dacia magazin (director fondator Napoleon Săvescu şi preşedinte al Asociaţiei Dacia revival) sau Lumină Lină (care apare la New York, fiind coordonată de către pr. Prof. dr. Th. Damian), care are o arie de răspândire pe întregul mapamond, găzduind articole semnate de străluciţi condeieri din ţară din ţară şi din diaspora, ori revista Oglinda Literară (patronată de scriitorul vrâncean Gh. Neagu), publicaţie ce este deschisă atât faţă de scriitorii locali, cât şi faţă de cei din toate provinciile româneşti şi din diaspora. Şi alta e să acorzi premiu de excelenţă revistei Dor de dor, care nu depăşeşte statutul unei publicaţii pentru novici!

           Continuă lectura

FILOSOFIA ROMANULUI în concepţia lui Camus

de prof. dr. Florian BRATU

 

MOTO:

„Dacă vrei să fii filozof, atunci scrie romane”.  (Albert Camus)

           Actul critic mai păstrează încă imaginea unui parazitism care se construieşte pe un dat, a unor broderii în care o persoană vrea să se producă, să fie recunoscută, printr-o suită mai mult sau mai puţin articulată de afirmaţii asupra unui text, a unui autor.       

         

           Opera literară este, la urma urmelor, o sumă de dialoguri sau monologuri imaginare. Ambele forme presupun forţe şi structuri metamorfozante ce-şi aşteaptă hermeneutul care trebuie să găsească cheia sau cheile cele mai potrivite pentru a putea avea acces la sensurile labirintului care este opera.

Frumuseţea unei opere constă şi în faptul că nu poate fi etichetată o dată pentru totdeauna într-o formulă, oricît de reuşită ar fi aceasta, nu poate fi “aşezată” într-un raft ca un simplu produs al cuiva. Un produs este mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai tîrziu, consumat, în vreme ce opera rezistă sau există tocmai datorită faptului că depăşeşte această condiţie ingrată a efemerităţii, a trecerii din regimul necesităţii în cel al dispariţiei definitive.

Mi se va reproşa, poate, că există şi opere care se supun acestui mod de fiinţare. Este şi nu este adevărat. Mai curînd ar trebui făcută precizarea că opera este ori nu este, ea are sau nu are puterea de a transcende ceea ce în mod obişnuit se numeşte prezent. Orice transgresare a unui timp determinat îi poate asigura operei un statut, aura unei fiinţări care îi permite exercitarea unei fascinaţii asupra unei sume mai mici sau mai mari de cititori.

Descifrarea sensurilor unei opere impune existenţa a cel puţin cîtorva elemente fără de care opera rămîne o structură închisă. În primul rînd este absolut necesar ca criticul să fie înarmat cu o metodă (chiar dacă în ultimele decenii s-a abuzat fără decenţă  de termeni şi de tot felul de scheme care au demonstrat  mai curînd dorinţa unora de a se face cunoscuţi decît penetrarea reală a operelor, în numele unor  aşa zise ştiinţe,  horresco referens) care la  rîndu-i  presupune o sumă de concepte (şi nu termeni cu pănglicuţe) ce prin coerenţa, claritatea şi adecvarea la obiect să permită revelarea  unor structuri, a unei arhitecturi semnificante.

Pledoaria mea în favoarea unei percepţii clare a operei literare este “impusă” de valul de monstruozităţi care au inundat cîmpul perceptiv al cititorului fără a-i oferi o prismă cît de cît transparentă şi mai ales senzaţia că asistă la un spectacol, la o creaţie şi nu la o banală discuţie de cafenea ori la preţiozităţi şi savantlîcuri al căror ridicol nici măcar nu merită a mai fi pus pe masa de operaţie.

Orice discurs are, conştient sau nu, drept scop dezvăluirea unuia sau mai multor adevăruri; este posibil ca din motive subiective acestea să necesite o codare suplimentară, o încifrare pentru a scăpa de o posibilă consecinţă negativă ori pentru a-i asigura o aură de mister. Elementul esenţial al discursului rămîne cuvîntul în care se ascunde sau se protejează adevărul, riscul care decurge fiind, fie deprecierea valorii interne iniţiale, fie deformarea lui, încît acesta devine de nerecunoscut.

Orice metodă de deconstrucţie a unei opere în vederea unei reconstrucţii impune deci căutarea adevărului, a sensului fără de care actul lecturii cade în nulitate. O lectură care s-ar reduce la sesizarea stratului emoţional (corespondenţe între două subiectivităţi, a unor proiecţii ale operei şi respectiv ale cititorului) presupune în sine un act facil.

O reacţie de nedumerire mi-o declanşează şi delimitările pe care le operează, de parcă ar fi ”parcele” şi nu forme de manifestare ale spiritului, ”frontierele” stabilite cu aroganţă (pardon, am vrut să spun suficienţă ştiinţifică) între filozofie şi literatură, de indivizi care cred că ştiinţa şi arta încep şi se termină la ei.

Întrebarea este dacă nu cumva literatura e mai elastică, mai aptă să surprindă esenţe sau jocuri ale fiinţării într-un mod  plăcut, sigur accesibil unui număr mai mare de cititori. Răspunsul cel mai elocvent mi l-a oferit lectura operelor lui Camus care, prin 1936, nota în Carnetele sale : “Dacă vrei să fii filozof, scrie romane”.

Frumuseţea operei literare, a unui roman, constă, probabil, într-o “descriere” a lumii, a marilor probleme ale fiinţei umane, fără să fie obligată încorsetărilor pe care le implică expunerea, de multe ori sofisticată (chiar dacă nimic nu obligă la acest lucru), abstractă, rece, dogmatică, care îndepărtează cititorul, comunicarea sensului suferind adevărate fracturi sau distorsiuni. Evident, nu sînt adeptul unor formule simpliste, nici nu pledez pentru o vulgarizare ridicolă a acestor căutări fabuloase cu care ne-au obişnuit filozofii (mă refer la filozofi şi nu la cei pentru care acest domeniu fascinant al cunoaşterii nu este altceva decît o “meserie”), dar cred că… marile adevăruri pot fi enunţate şi simplu, fără a se folosi un jargon lamentabil, semi-olog care bîlbîie lingvistic. Prostia vopsită şi agresivă ţine loc de cunoaştere reală.

Un argument mi-l oferă chiar Camus: “Toată nefericirea oamenilor porneşte de la faptul că ei nu folosesc un limbaj simplu!” Voi reveni la Camus a cărui formulă mai sus-menţionată a cunoscut şi o variantă ce merită să fie reamintită şi care ne va servi drept argument în această “pledoarie”. Referindu-se la Greaţa lui Jean-Paul Sartre, autorul romanului Străinul remarca cu justeţe: “Un roman nu este decît o filozofie transpusă în imagini”.

În concepţia lui Camus Greaţa nu este un roman foarte bun tocmai datorită “dezechilibrului între meditaţia operei şi imaginile unde se desfăşoară aceasta”; deşi îi plăcea cartea, Camus nu o considera totuşi un roman, ci, mai curînd, un monolog.

Afirmaţia lui Camus : “Nu sînt filozof. Nu cred destul în raţiune pentru a crede într-un sistem” a provocat destule confuzii, creînd un spaţiu propice pentru tot felul de speculaţii. În fond, e vorba de o simplă reacţie  antidogmatică, lucru vizibil şi într-o altă aserţiune, care exprimă simplu dar cu fermitate viziunea sa despre creaţie:

“Romanul cu teză, opera care vrea să demonstreze ceva, cea mai vrednică de dispreţ dintre toate, este cea care cel mai adesea se inspiră dintr-o gîndire satisfăcută…Creatorii de acest fel sînt filozofi ruşinaţi. Cei despre care vorbesc şi pe care îi imaginez sînt, dimpotrivă, gînditori lucizi…ei înalţă imaginile operelor lor ca pe nişte simboluri evidente ale unei gîndiri limitate, muritoare şi revoltate” (Mitul lui Sisif).

Modelul spre care se îndreptau preferinţele sale îl constituia Condiţia umană, tocmai pentru faptul că  aici găsea ceea ce el numea “fuziunea secretă a experienţei şi a gîndului, a vieţii şi a reflecţiei asupra sensului acesteia”. Este exact ceea ce va afirma mai tîrziu, dar sub o altă formă, în Mitul lui Sisif :

“A scrie mai curînd cu imagini decît cu raţionamente este semnificativ pentru o anumită gîndire…”. Formularea greoaie pare să traducă regretul implicit că opera nu este marele mim, subliniind într-un fel dubla postulare a textului între eseul filozofic şi roman. Fuziunea se realizează  abia în textele lirice din Nunta, în momentul creaţiei camusiene în care dorinţa de afirmare a unui eu, căutarea sinelui, efortul de a se situa faţă de lume şi, nu în ultimul rînd, încercarea de a-şi exprima propria-i viziune despre Om şi relaţia acestuia cu Universul, constituie, fără îndoială, ambiţii filozofice. Meditaţiile din Nunta la Tipasa, Vîntul la Djemila şi Deşert sînt expresia unor experienţe aproape mistice de comuniune cu lumea în care eul se descoperă sau se pierde.

           Eul din aceste eseuri pregăteşte dubla naştere a unui eu filozofic care se va exprima cu vigoare în Mitul lui Sisif şi Omul revoltat. De altfel  textul Mitului lui Sisif  are un capitol al cărui titlu este sugestiv: Filozofie şi roman. Conjuncţia din cadrul titlului atestă faptul că autorul Străinului era departe de a fi un novice în domeniu chiar dacă mai consideră drept “arbitrară…vechea opoziţie între filozofie şi artă” sau : “Marii romancieri sînt romancieri filozofi, adică opusul romancierilor cu teză: Balzac, Sade, Melville, Dostoievski, Proust, Malraux, ca să nu citez decît cîţiva”.

Continuă lectura