Îndreptar spiritual

de Prof. Dr. Const. MIU

 

                 În cronica sa la cartea lui Gh. A. Neagu (Templul iubirii, Editura Valman, Focşani, 2007), apărută în nr. 84/ 2008 al revistei Oglinda literară, Ionel Necula face referiri la devenirea de sine a protagonistului – Prinţul Omedeu –, personaj fictiv, potenţialul succesor la tron al Marelui Omedan, ce împărăţeşte peste Omedania – un topos imaginar, ca de altfel întreaga acţiune, desfăşurată în plan oniric, în mintea unui tânăr aflat pe patul suferinţei, în delir. Sub aspect tematic, cronicarul face apropieri între periplul lui Omedeu şi cel al lui Hrap Alb, ca şi cel al Prinţului din Bagdad, protagonistul poemului macedonski-an, Noaptea de decemvrie.

Structural, cartea de care ne ocupăm acum prezintă, pe de o parte, aventura lui Omedeu, iar pe de altă parte, găsim o crestomaţie de reflecţii/ panseuri , cu o largă paletă de cuprindere: iubire, cunoaştere, om şi jertfă. În cele ce urmează, vom face câteva aprecieri la menţionata crestomaţie.

Asemenea cugetări / formulări (generalizatoare) pe varii teme făcea Marin Preda în romanele sale (mai cu seamă în Cel mai iubit…), însă la Preda acestea făceau parte din corpus-ul anecdotic. La scriitorul vrâncean, acestea pot fi citite şi separat (semn al modernităţii scriiturii), având în vedere titlul cărţii –Templul iubirii – (nediscutat de I. Necula), ele pot fi socotite trepte spirituale, inerente în periplul devenirii de sine, nu numai a protagonistului (fie el şi fictiv / ideal, aflat şi în căutarea jumătăţii sale de cuget şi simţire), ci şi sau mai ales a oricărui cititor. Din această perspectivă, cartea lui Gh. A. Neagu poate fi considerată un îndreptar spiritual pentru cel/ cei care se încumetă să aleagă a merge pe calea templului iubirii.

               Iată câteva excelente panseuri despre rolul şi rostul iubirii, în parcurgerea acestor trepte:

               „… dragostea este rugul ce mistuie trăsăturile personalităţii umane. Atunci când intervine obişnuinţa, dispare farmecul voluptăţii.” (p. 66);

„Numai puritatea şi intensitatea trăirilor noastre aduce nota de personalitate care ne poate diferenţia de trăirile celor din jur (…) orice iubire este unică în felul ei, dară adevărată este numai aceea care este împărtăşită deopotrivă de ambii parteneri.” (p. 78). Sub aspectul participării în egală măsură a celor doi parteneri la taina iubirii, în alt loc găsim aprecieri despre rolul femeii în trăirea acestei taine: „Femeia nu trebuie să fie neapărat frumoasă, pentru a fi râvnită. Ea trebuie să fie conştientă de partea cu care vine să întregească întregul (…) femeia nu cere bărbatului armonia formelor, ci a sufletului său şi mai ales protecţia.” (p. 73);

„Cei care se iubesc şi încearcă tăria sentimentelor, prin forţa pe care iubirea o naşte în sufletul lor.” (p. 91);

„Primim şi mai ales căutăm iubirea unei femei. Iar când această iubire se conturează, simţim în noi sentimentul zidirii fericite.” (p. 108).

Consideraţiile despre absenţa iubirii ziditoare amintesc de vorbele Sf. Ap. Pavel din Sf. Evanghelie către Corinteni: „Acolo unde nu există iubire, nu există stare de om.” (p. 126).

 

Să mai notăm că ceea ce dă notă aparte acestei cărţi sunt şi pasajele de lirism autentic, augmentând diafanul inerent pătrunderii în templul iubirii: „Eu sunt copacul. La fiecare gând şi fiecare speranţă cresc muguri, pe trupul meu îngheţat de suferinţă şi însingurare (…) Şi-am înmugurit, aşteptând înflorirea. Florile mele vor ameţi nopţile cu parfum şi culoare (…) Primăvara va pleca. Credincios voi însemna drumul ei prin spaţii cu fructele mele. Va zâmbi cu ochii măriţi de bucuria înfloririlor mele şi va pleca fericită (…) Iar eu, copacul, îi simt mândria pulsând în fiecare trecere prin mine. Şi o strâng în ramurile mele, cu lăcomia trupului însetat de înflorire.” (p. 61, 62).

               Asemenea pasaje au în contrapondere altele, din care am putut detecta ironia înţelegătoare – semn al unui Înţelept, care folosind pluralul colectivităţi, se detaşază de cei care iau viaţa à la légère: „Noi, urmaşii truditorilor câmpului, satisfăcându-ne existenţa, am început să dăm savoare tuturor faptelor noastre. N-am devenit mai pudici, dar am ridicat pudoarea la rang de relaţie socială, punând o stavilă de netrecut în calea apropierii de natură.” (p. 36).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s