de CARMEN RADU
Am dreptul?… sau nevoia de noi…
Am dreptul să cred:
… că măsura cu care am dăruit iubire n-a fost una cu fund dublu…
… că am dăruit măcar o clipă care s-a transformat într-o amintire frumoasă…
… că am transformat măcar un vis astfel încât mirarea să se şi întrebe…
Am dreptul să cred:
… că mirarea, întrebarea şi iubirea ţi-au fost pernă în ceas de răspântii…
… că ţi-am fost timp prin arterele vremii…
Am dreptul să cred:
… că o scoică păstrează vuietul mării… că în adâncul ei, urma valurilor
n-a şters cu nisip de uitare, iubirea…
… că luna albastră ţi-a scris răvaş de-amintire…
Am dreptul să cred:
… că dacă neuitarea m-a însoţit ca o umbră, măcar am ştiut că fac popas de nerostire pe umărul tău…
Ai dreptul să ştii:
… că am ştiut când mi-ai înjumătăţit umbra… şi pentru că ai ales tăcerea,
am dreptul să îţi spun:
… că frântura de umbră pe care o ţii în suflet e urma unui sărut…
Am dreptul să îţi spun:
că libertatea asumată naşte iluzii…
că iluziile nasc întrebări…
întrebările scormonesc indiscrete în rana de dor…
rana de dor sângerează întuneric…
Am dreptul să-ţi cer lumina?!
Întrebarea o pun
Eu…
METAMORFOZE 