Straniu, paradox şi absurd

de Prof. Dr. Const. MIU

 

COORDONATELE PROZEI SCURTE A LUI GH. A. NEAGU

 

           Activitatea editorială a prozatorului Gh. A. Neagu, mai cu seamă ca romancier, este consemnată de către Ion Rotaru (în ILR de la origini şi până în prezent), precum şi de către Marian Popa (în a sa ILR). Primul istoric literar găseşte similitudini între viaţa social-politică din antichitatea greacă şi cea din zilele noastre – nota definitorie pentru romanul Aesopice. Dacă despre Tarantula, Ion Rotaru opinează că „nu se ridică la ştacheta prozatorului de azi” şi îşi motivează exigenţa: „De-ar fi aplicat maniera sadoveniană a evocării romantice – din romanele istorice, căci Tarantula e de această factură  – n. n. – (…) Prozatorul nostru însă se pierde în nesfârşite dialoguri (…) Citim şi uităm de îndată aceste pagini, ne întoarcem mai cu plăcere la simplicitatea cronicilor slavone sau la aceea a lui Ureche.”, acelaşi istoric literar se arată entuziast în legătură cu o proză inclusă în antologia Zece prozatori (Editura Albatros, Bucureşti, 1987), fragment „reluat” (greşit crede istoricul mai sus amintit) în romanul Arme şi lopeţi, când de fapt această piesă de referinţă face parte din romanul menţionat. Pentru Ion Rotaru, Spinarea de piatră a Făgăraşului este „piesă memorialistică, unică în contextul prozei noastre actuale, a traiului ca de puşcăriaşi al militarilor în termen, din o anumită perioadă a dictaturii ceauşiste.” Cel de-al doilea istoric literar – Marian Popa – face observaţii pertinente mai cu seamă la romanul Arme şi lopeţi (1997), considerând că acest op „în timpul îngheţului ideologic ar fi fost condamnat pentru naturalism şi negativism”, căci „prin el se reprezintă mizeria şi absurditatea, brutalitatea, corupţia şi imbecilitatea din structurile militare şi aşa-numitul eroism în muncă…” Opiniile celor doi istorici literari sunt inserate în antologia de autor –Gh. Andrei Neagu, Purtătorul de cruce (Editura Transilvania, Tecuci, 2009), cu o prefaţă semnată de Th. Codreanu.

          Singurul care a sesizat nota definitorie a prozei lui Gh. A. Neagu – naturalismul – este Marian Popa. Însă, această noţiune estetică şi literară se cuvine a fi nuanţată. Atât în proza scurtă, cât şi în romane, naturalismul uzitat de scriitorul vrâncean diferă de cel din proza lui Rebreanu sau Zola ori, pe alocuri, în cazul celei a lui Marin Preda – schiţa Calul  şi unele scene din Moromeţii. Un exemplu concludent este volumul de care ne ocupăm acum, unde aşa-zisul naturalism are ca repere straniul, paradoxul  şi absurdul, „condimentate”, pe alocuri, cu umor negru.

CHINEZ

 

           

 

          Bunăoară, în Purtătorul de cruce (proză care într-una din ediţiile liliput, apărute cu prilejul Festivalului literar „Duiliu Zamfirescu” avea titlul Crucea lui Andrei, ediţie pe care am prezentat-o într-o cronică publicată în revista Permanenţe – nr. 9/ septembrie 2003, p. 12), inserţia straniului se face ex-abrupto. Autorul consemnează, ca un reporter la faţa locului, cum straniul purtător de cruce devine certitudine pentru locuitorii acelei urbe, apoi cum obişnuită cu prezenţa celui căruia îi spuneau Andrei, lumea revine la indiferenţa cotidiană, care nu-ntârzie să aibă repercusiuni asupra bietului om. Nici măcar starea lui jalnică, atunci când e văzut doborât pe stradă, sub greutatea ca de lespede a crucii, lumea din oraş nu se va sensibiliza. Aproape imediat după ce „victima” a fost transportată cu o salvare, nu se ştie unde, intervine uitarea.

           O banală pană de curent alimentează, în plină noapte,  imagini coşmareşti, cu implicaţii SF pentru noii locatari dintr-un bloc, finalul povestirii Hamilcar sporind în ambiguitatea pe care aceasta a fost construită: aparenţa fusese luată drept esenţă, încât imaginarul terifiant a glisat în real, şi invers. Acelaşi joc aparenţă esenţă face ca vecinii unui veteran de război, din povestirea Decoraţia, să aibă grijă ca acestuia „să nu i se risipească” mica agoniseală: o vacă, porcul şi câteva găini. Bătrânul e de două ori păgubit: luat în pripă, de pe câmp, cu duba poliţiei şi dus la oraş, la o festivitate ce prilejuia mai marilor zilei pretinsa grijă faţă de eroii neamului, acesta rămâne fără propriile haine, doar cu cele de recuzită, iar la întoarcerea acasă, participă la cheful vecinilor care, crezând că nu se va mai întoarce, avuseseră grijă să-i sacrifice porcul. Dimineaţa, văzându-şi câinele, bătrânul face haz de necaz, întrebând cu umor negru: „ -Pe tine nu te-au mâncat?”

          Straniul şi paradoxul sunt cele două repere ale schiţei Rică. Incertitudinea despre apariţia personajului e similară cu cea din Purtătorul de cruce – ca şi în cazul lui Andrei, şi în cel al lui Rică „N-ar fi putut nimeni să spună de unde s-a ivit.” Dacă faţă de Andrei colectivitatea e mai mult indiferentă, faţă de Rică puştimea de cartier e scindată în două grupuri: unul crede că ar avea tată, altul – nu. Când e întrebat dacă are sau nu tată, ciudatul băiat sare la bătaie. Faptul acesta sporeşte „taina” şi – paradoxal – nici straniul personaj nu are un răspuns clar: „În sufletul său năpăstuit începuse să plouă cu lacrimi de tristeţe: am sau nu un Tată?”

În Satul, straniul e augmentat de scene horror: „-N-am văzut fumul ieşind de pe hornuri şi m-am mirat. La nicio casă? În tot satul? (…) când am intrat în casa vărului meu, stătea cu barda înfiptă în gât şi ochii cât cepele, ieşiţi din cap (…) Şi atunci, am intrat eu în casele lor. Erau acolo morţi, fiecare pe unde apucase ceasul zilelor lor.” Straniul atinge cote paroxistice, când procurorul ajuns la faţa locului vede că „În fiecare casă, oameni ucişi fie cu toporul, fie cu furca de fân sau de cuţit (…) Nicăieri nu erau semne de luptă. Părea că se-nţeleseseră dinainte să se ucidă între ei (…) ba chiar ajutându-se ca între vecini, să-şi curme zilele, unii resemnaţi, unii zâmbind, iar alţii îngheţaţi de spaimă.” În bisericuţa cătunului e găsit bătrânul paracliser, care dă vina pe acarul Păun – preotul e de vină, pentru că propovăduia viaţa de apoi. Dacă scena refuzului preotului de a se lăsa corupt de cârciumar, ceea ce va duce la falimentul aceluia (căci faţa bisericească va continua să dojenească enoriaşii ce aveau viciul băuturii) e comică şi credibilă, finalul acestei povestiri este tezist şi forţat, distonând cu restul naraţiunii. Mai e găsit un individ agonizând şi care, în salvarea ce-l transporta spre spital, apucă să rostească: „lepra”.

          Poate la o nouă ediţie, autorul va reface această proză, pe coordonatele naturalismului, sesizate de noi în acest volum: straniul, paradoxul şi absurdul. Spunem aceasta, pentru că şi Marin Preda a rescris anumite scene din Risipitorii, ajungând la ediţia a IV-a, ca urmare a receptivităţii sale faţă de sugestiile criticilor literari.

GHIVECI_VITRALIU

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s