cartea prietenilor – 37

de Marion MANOLESCU

 

Rugă

                   Soţiei mele

 

   

Nu-mi sărăci

gândul

nu-mi răzvrăti

cerul

 

Aşează-mă

piatră

între vecii

sau lasă-mă

să curg

în palma ta

infinituri

 

MUZA

cartea prietenilor – 36

de Marion MANOLESCU

 

Pribeag printre gânduri

                                    Pentru Martin

 

Toamna

mi-a închis

timpul

în pupila

bucuriei

şi azi pentru tine

ochiul

se destramă

de dor

şi pentru tine sunt

pân-am să mor

trist cavaler–bunic-

PRIBEAG

PRINTRE

GâNDURI

 

VitraliiPMA

Adevărul şi iubirea

de Prof. Dr. Florian BRATU

 

MOTO:

Cuvântul ca rostire de sine, despre sine, ca mod de a se căuta, de a se găsi, de a căuta un altul fără de care carisma lui ar dispărea în neant, acest dar al dumnezeirii ne facem să fim ceea ce suntem. “lucrul la care […]am râvnit timp de o  viaţă, adică cunoaşterea”. Phaidon, 68 a

 

             Adevărul este de fapt singura problemă vitală pentru care merită să trăieşti, îmi spunea un vechi prieten acum nu mai ştiu câţi ani. Poate au trecut peste două mii  de ani de atunci şi nu-mi mai amintesc eu bine ce s-a întâmplat între timp. Se pare că acest “lucru “ deosebit după care aleargă omenirea, în proporţii diferite, se înţelege de la sine, a constituit şi pentru mine o obsesie care nu a reuşit nici să mă plictisească, nici să mă obosească tot alergând în timp şi vrând de multe ori să-l transpun aşa cum am simţit sau l-am intuit în clipe privilegiate pe care nu le voi numi, aşa cum, de altfel s-au definit acestea şi prin ele adevărul şi iubirea.

La început am crezut că e o simplă legendă, vreun mit care mi s-a întipărit în memorie şi care îmi propunea o piesă în care trebuia să fiu şi eu personaj.  Dincolo de imaginea ascunsă pe care o citeam cu dificultate, de parcă aş fi avut de a face cu hieroglife ce nu se lăsau captate de privirea-mi avidă de a le cunoaşte ca pe nişte fiinţe vii, extrem de dinamice, uneori torsionate de o durere ascunsă, se afla cu certitudine ceva mult mai complex, nedefinit, o dorinţă îmbrăcată sobru, în aparenţă rece, dar demnă şi discretă ca tot ascunsul ce ne înconjoară. Da, acesta era cuvântul pe care-l căutam cu înfrigurare, cu dinţii strânşi, dârdâind, culmea, de parcă ar fi fost prima întâlnire de dragoste. Adevărul, iubirea şi ascunsul, aceste trei cuvinte atât de simple în aparenţă dar cu o încărcătură magică, sălbatică, deseori tragică, sunt mai mult decât simple instrumente de comunicare între subiecţi, amorţiţi prea adesea de obişnuinţe, de reflexe nocive, de argumentele furnizate de grijulia inteligenţă prea sigură de puterea ei de desvăluire, de duşul rece al “adevărurilor” pe care le aruncă în lume; impurităţi cu aere de esenţe pe care le face să ţâşnească din adâncurile invizibilului: aparenţe, iluzii ştiinţifice când, de fapt, totul se amestecă în Tot. Ambiguitatea ştiinţei nu vine din relativ ci, mai curând, dintr-un exces de zel terminologic, din construcţii cu orice preţ, ceea ce nu a condus niciodată la ceva de durată: e voinţa de traducere a ceea ce nu trebuie, iar atunci când e necesar, nu se mai poate, căci substanţa se abstrage, se ascunde. E nefirescul pudrat! E deschidere temporară care nu face să-mi dăinuie bucuria.

             Ascunsul din lucruri, din fiinţe l-a împins pe om să caute întotdeauna acel ceva care nu se ascunde întotdeauna decât pentru a chema încontinuu, cu voci diferite, cu umbre şi lumini ce se întrec întru înstăpânirea celei mai misterioase fiinţe din univers: Omul.

           Cred că ceea ce-l determină pe subiect să intre în jocul căutării este atât acel ceva ce emite semnale ale cărui semne incită privirea, cât şi calea de parcurs, ea însăşi sursă a unei dorinţe de cunoaştere.

           Ascunsul dorit îşi defineşte singur spaţiul de protecţie şi discreţie, spaţiu pe care cel ce doreşte a-l pătrunde trebuie să-i parcurgă treptele iniţierii mistagogice. A trebui, verb din zona necesităţii, nu este suficient, tocmai datorită imperativului pe care îl conţine. Poate numai adevărul acceptă uscăciunea ascunsă a acestui verb.

Şi când te gândeşti că şi iubirea este cea care se află sub semnul acestui “verb” al cărui singur merit este acela de a ne ţine mereu în sfera atât de apropiată a lui a fi iubit. A iubi nu înseamnă oare o perpetuă căutare, o căutare a ceea ce este ascuns? Proust a fost cel care m-a făcut să înţeleg cât de dificil este drumul spre adevăr atunci când treptele pe care ţi le impune celălalt sunt atât de strânse, atât de dureroase, oricât s-ar bagateliza acest sentiment prin formule psihologice mai mult sau mai puţin sofisticate.

            Nimic mai urât firii umane decât despicarea unui fir în patru, dar se pare că sentimentul care “dă cea mai mare bătaie de cap” oamenilor nu a fost şi nu va fi probabil niciodată elucidat, pentru că nu este o simplă ecuaţie cu una sau mai multe necunoscute şi pentru că substanţa lui mecanică infimă, ori mai curând partea materială este aceea care ne îndepărtează de esenţă.

            Am mai demonstrat cândva că ceea ce este pare a fi sau că ceea ce este nu este. Aparenţă şi esenţă ar zice un filozof. A apărea în câmpul meu vizual nu înseamnă şi a putea să percep adevărul, nu înseamnă neapărat a-l capta cu adevărat în esenţa lui, căci ceea ce el îmi oferă îmi îmbracă privirea dar nu o şi locuieşte, nu este viaţă, ci simulacru.

Continuă lectura

Straniu, paradox şi absurd

de Prof. Dr. Const. MIU

 

COORDONATELE PROZEI SCURTE A LUI GH. A. NEAGU

 

           Activitatea editorială a prozatorului Gh. A. Neagu, mai cu seamă ca romancier, este consemnată de către Ion Rotaru (în ILR de la origini şi până în prezent), precum şi de către Marian Popa (în a sa ILR). Primul istoric literar găseşte similitudini între viaţa social-politică din antichitatea greacă şi cea din zilele noastre – nota definitorie pentru romanul Aesopice. Dacă despre Tarantula, Ion Rotaru opinează că „nu se ridică la ştacheta prozatorului de azi” şi îşi motivează exigenţa: „De-ar fi aplicat maniera sadoveniană a evocării romantice – din romanele istorice, căci Tarantula e de această factură  – n. n. – (…) Prozatorul nostru însă se pierde în nesfârşite dialoguri (…) Citim şi uităm de îndată aceste pagini, ne întoarcem mai cu plăcere la simplicitatea cronicilor slavone sau la aceea a lui Ureche.”, acelaşi istoric literar se arată entuziast în legătură cu o proză inclusă în antologia Zece prozatori (Editura Albatros, Bucureşti, 1987), fragment „reluat” (greşit crede istoricul mai sus amintit) în romanul Arme şi lopeţi, când de fapt această piesă de referinţă face parte din romanul menţionat. Pentru Ion Rotaru, Spinarea de piatră a Făgăraşului este „piesă memorialistică, unică în contextul prozei noastre actuale, a traiului ca de puşcăriaşi al militarilor în termen, din o anumită perioadă a dictaturii ceauşiste.” Cel de-al doilea istoric literar – Marian Popa – face observaţii pertinente mai cu seamă la romanul Arme şi lopeţi (1997), considerând că acest op „în timpul îngheţului ideologic ar fi fost condamnat pentru naturalism şi negativism”, căci „prin el se reprezintă mizeria şi absurditatea, brutalitatea, corupţia şi imbecilitatea din structurile militare şi aşa-numitul eroism în muncă…” Opiniile celor doi istorici literari sunt inserate în antologia de autor –Gh. Andrei Neagu, Purtătorul de cruce (Editura Transilvania, Tecuci, 2009), cu o prefaţă semnată de Th. Codreanu.

          Singurul care a sesizat nota definitorie a prozei lui Gh. A. Neagu – naturalismul – este Marian Popa. Însă, această noţiune estetică şi literară se cuvine a fi nuanţată. Atât în proza scurtă, cât şi în romane, naturalismul uzitat de scriitorul vrâncean diferă de cel din proza lui Rebreanu sau Zola ori, pe alocuri, în cazul celei a lui Marin Preda – schiţa Calul  şi unele scene din Moromeţii. Un exemplu concludent este volumul de care ne ocupăm acum, unde aşa-zisul naturalism are ca repere straniul, paradoxul  şi absurdul, „condimentate”, pe alocuri, cu umor negru.

CHINEZ

 

Continuă lectura

cartea prietenilor – 35

de Marion MANOLESCU

 

Murmur de neputinţă

                   Lui Daniel Băbătie

 

Încerc

să mă adun

în singurătatea

gândului tău

împovărat

de tăcere

şi-n vecernia

din seara aceasta

îţi plâng

rătăcirea

prin anotimpuri

 

Hero

cartea prietenilor – 34

de Marion MANOLESCU

 

 

Cavalerul din vitraliu

                     Dlui Radu Dărângă

 

O poveste

cu iz breton

mă aşează cavaler

în vitraliul

flămând

de îndoiala

luminii

şi trandafirul

oferit Domniţei

mă furişează

în meandre

de iubire

fără păcat

 

VITRAL

cartea prietenilor – 34

de Marion MANOLESCU

 

Tenorul din anotimpuri

                        Dlui Andrei Cezar

 

  

Pentru sufletul meu

uitat

într-o toamnă

devorată

de amintiri

mi-aş fi dorit

să cânt

alături de tine

aria amăgirilor mele

ruginite

în frunze

de gutui

 

Flori_de_gutui