cartea prietenilor – 28

de Marion MANOLESCU

Cum

                Dnei Cornea Anişoara

 

Cum să împart

cărările

noastre

dacă

o lacrimă

va renaşte

trecutul

din meandre

de timp

răvăşit

peste înfrângeri?

 

Aş fi ca un vers

nescris

în poem

 

 RASPANTIE 

Reclame

Expansiune şi recluziune în erotica eminesciană

de Prof. Dr. Const. MIU

 

          În erotica eminesciană, sunt detectabile două mişcări ale cuplului erotic: una de recluziune,  de retragere din contingent în spaţiul ideal de manifestare a erosului – natura, cealaltă de expansiune  a preaplinului sufletelor celor doi parteneri, prin trăirea, fie şi imaginară, a clipei de iubire, pe care eroul liric şi-o doreşte eternă. În cele ce urmează, vom ilustra cele două mişcări  cu versuri elocvente din poeziile Dorinţa, Lacul, Sara pe deal, Floare albastră  şi sonetul Afară-i toamnă.

Să reţinem mai întâi că recluziunea ia forma unei invitaţii  venite fie din partea eroului liric (Dorinţa), fie din partea fiinţei iubite (Floare albastră).  În prima creaţie, amintită, prima strofă are verbul în poziţie iniţială de vers, sugerând o invocaţie.  Chemarea se face în codru – topos ideal al erosului: „Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund.” Să observăm că verbele la indicativ prezent (ca şi gerunziul) conturează o acţiune durativă, anticipându-se astfel temporalitatea acţiunii expansive a cuplului erotic, ca trăire plenară a iubirii. Componentele acestui topos ideal sunt: izvorul (care „tremură pe prund” – personificare ce relevă tectonica sufletului eroului liric), prispa cea de brazde (microtopos transferat din universul uman în natură, spre a reliefa umanizarea spaţiului silvestru prin eros), crengile plecate  care ascund prispa  reprezintă o imagine simbolică pentru natura protectoare a cuplului erotic.

În Floare albastră,  invitaţia făcută de „mititica” ia forma intimistă, dată de interjecţie, ca şi prin intermediul personificării: „-Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă.” Şi aici, recunoaştem acelaşi topos ideal – codrul cu verdeaţă, având ca element principal izvoarele, umanizate prin personificare.

De aceeaşi natură sunt şi toposurile din poeziile Lacul  şi Sara pe deal. În prima, se pune accentul pe componentul esenţial pentru acest spaţiu – lacul, în sensul că substantivul în poziţie iniţială de vers e articulat cu articol hotărât, fapt ce individualizează acest component al spaţiului erosului. Şi aici, registrul verbal e la indicativ prezent şi gerunziu, având aceeaşi valoare anticipativ-durativă: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.” Sesizăm faptul că elementul vital pentru acest topos – apa – în ipostaza lacului este şi în această creaţie personificat, tot astfel cum am observat în Dorinţa  şi  Floare albastră.  Spre deosebire de poeziile aduse deja în discuţie, în Lacul, prin imaginea bărcii, din ultimul vers al strofei citate, se atrage atenţia că se pregăteşte o a doua mişcare de recluziune a cuplului erotic: în luntrea mică, unde vor sări cei doi îndrăgostiţi, se va desfăşura idila. Ca şi la Novalis, barca (luntrea) „ar oferi una din cele mai misterioase voluptăţi ale naturii” (cf. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 244).

În Sara pe deal, găsim acelaşi element vital, personificat, cu alte cuvinte, umanizat, locul de întâlnire al celor doi parteneri fiind salcâmul – templu al dragostei, dar şi dublul vegetal  pentru eroul liric: „Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.” (s.n.).

Continuă lectura

MOŞTENIRE LEXICALĂ – 6

de Prof. Dr. Const. MIU

 

 

Dan Romalo – Cronica getă apocrifă

pe plăci de plumb?

 

(LEXIC – selecţie)

 

Capitolul al IV-lea al cărţii lui Dan Romalo are trei secţiuni: 1. Explicitări referitoare la modul de înregistrare în dicţionar;     2. Caracterele asimilate şi succesiunea alfabetică adoptată;      3. Elemente de dicţionar.

Autorul inserează în ordine alfabetică lexicul din textele de pe plăcuţele de la Sinaia, cu „traducerea” pentru fiecare cuvânt, precizând totodată şi valoarea morfologică. Cuvintele respective sunt redate cu grafie geto-dacă. De menţionat faptul că transcrierea cuvintelor în grafie geto-dacă le conferă acestora un iz de arhaitate.

 

ADERARETE – „a lipit”; cf. rom. a adera – neologism – n. n. (p. 181)

 

AEVIO – „aevea”/ aievea. Notă: faimoşii lingvişti au găsit ca etimon pentru acest cuvânt două lexeme care n-au de-a face cu forma grafică românească: sl. javĕ, bg. jave. (p. 181)

 

AEDII – „ajutoare”; cf. franc. aider, aide (a ajuta, ajutor) – p. 182

 

AGACIEOIUE – „stârniţi”, „zgândăriţi”; cf. franc. agacer (a sâcâi – n. n.) – p. 182

 

AKU – „acu”, „acum” (p. 182)

 

AMII – „prietenii”; cf. franc. ami – prieten – n. n. (p. 183)

 

AMOIU – „iubeşte”; cf. franc. aimer < lat. amare – a iubi – n. n. (p. 183)

 

ANIU – „ani” (p. 183)

 

AORE, AURO – „aur” (p. 183, p. 185)

 

APROPEO – „s-a apropiat”. Notă: ce prolifici au fost romanii! Şi acest cuvânt însuşit (ca să nu spunem furat) l-au adaptat repede gramaticii lor: lat. appropiare. Doar erau apropiaţi de geto-daci, căci potrivit lui Paul Lazăr Tonciulescu vechii latini au roit din spaţiul carpato-danubiano-pontic! (p. 183)

 

ARMO – „armele” (p. 184)

 

ASTA – „asta” (p. 184)

 

ATOKOIUE – „să atace”. Notă: curios e că acest cuvânt ar fi trebuit să provină din latină, potrivit „teoriei” lingviştilor noştri, având în vedere că romanii – firi războinice – ar fi trebuit să cunoască atacul. Doar n-or fi venit în Dacia la plimbare! Etimonul acestui cuvânt e dat în DEX ca fiind de origine franceză: attaquer. Dar „nepoţii” lui Napoleon de unde l-or fi împrumutat?  (p. 185)

 

AUDIU – „aude” (p. 185)

 

BASO – „de jos, de rând”; cf. franc. bas – jos – n. n. (p. 186)

 

BOERBIISTO, BOERBIUSTO, BOEREBISTO – Burebista (p. 188)

 

BOLESTO – „boleşte”. Notă: DEX dă ca etimon sl. bolĕti. Aşa o fi, dar ne întrebăm, oare strămoşii noştri ori erau sănătoşi-tun şi nu boleau, ori până la venirea slavilor au bolit, fără să ştie ce fac? (p. 187)

 

CETA – „ cetatea”; cf. lat. civitas; franc. cité (p. 191)

 

CETEO – „cetele”; Notă: DEX-ul precizează ca etimon: sl. četa. Noroc cu acest popor de nomazi, care umblau în cete şi prădau ce le ieşea în cale, altfel ai noştri nu s-ar fi strâns în cete, să se apere! (p. 191)

 

CINI – „cine” (cf. forma populară – cini – n. n.) – p. 191

 

CIOT – „ciungi”; cf. rom. ciot/ cioată. Notă: în acest caz, DEX-ul „tace”, notează: „etimologie necunoscută”. (p. 191)

 

DABA/ DAVA – „cuvânt atestat de Ptolemeu în Geografia, care îi atribuie sensul de oraş, aşezare cu sistem de apărare.” Notă: cu forma Daba, cuvântul apare ca nume de persoană în Dobrogea – n. n. (p. 191)

 

DABI/ DAVI – „orăşeni” (p. 192)

 

DAKII – „dacii”  (p. 191)

 

DACEO – „dacilor” (p. 192)

 

DATO – „dat, date” (participiu) – p. 192

 

DEKAPEO – „despădurite”; cf. rom. a decapita – n. n. Notă: popor civilizator, romanii ne-au împrumutat acest cuvânt (lat. decapitare), însă habar nu aveau de cuvântul atac! (p. 192)

 

DELO – „dealul”. Notă: ce rău stăteau geto-dacii cu geografia! Nu cunoşteau – conform DEX-ului – dealul ca formă de relief, ei care populau un teritoriu vast cu munţi şi văi, dealuri şi câmpii, podişuri şi trecători… Crescători de animale, nu ştiau oare de transhumanţă? A trebuit să vină slavii şi să ne împrumute cuvântul deal. Că aşa spun autorii DEX-ului: sl. dĕlŭ. (p. 192)

 

DEN – „din”; cf. limba română veche: den – n. n. (p. 194)

 

DIE – „ – zi”, „ziua” (ca substantiv); cf. lat die (p. 194)

 

DIO, DIEO – „zeul”, „zeului”; cf. franc. Dieu – n. n. (p. 195)

 

DIE – „de două ori” (ca numeral) – p. 195

 

DONE – „dă” (p. 196)

 

DOPA – „după ce” (p. 197)

 

DOSE – „de-a îndoaselea” (p. 197)

 

DOSOIU – „în dosul”, „în spatele” (p. 197)

 

DUE, DUIO – „două” (p. 197)

 

DUK – vb. „duc” (p. 197)

 

DUPE, DOPO – „după” (cf. forma populară şi neîngrijită – dupe – n. n.) – p. 198

 

DURO – „tare”, puternic; cf. rom. dur (p. 198)

 

EA – „ea” – pron. (p. 198)

 

EAE – „ia”; cf. rom să ieie – n. n. (p. 198)

 

EASO – „ies”; cf. rom. în limbajul neîmgrijit – es, eşire – n. n. (p. 198)

 

EI – „ei” –pron. (p. 199)

 

EIDE – „ajută”; cf. franc. aider – a ajuta (p. 199). Notă: faptul că apare şi forma AEDII înseamnă fie că plăcuţele datează din perioade diferite, fie că au fost scrise de indivizi cu nivel de instrucţie diferit. (p. 199)

 

EIU – „ei” – pron. (p. 199)

 

EL, ELIUE – „el”, „al lui” (p. 199)

 

ERA – „era”, „a fost” (p. 200)

 

ERIGIE – „ridică”; cf. franc. eriger – a ridica (p. 200)

 

ESAIU – „încercări; cf. franc. essayer – a încerca (p. 201)

 

FER – „fier”; cf. în limbajul neîngrijit – fer (p. 202)

 

FIO, FIULII – „fiii”  (p. 202)

 

FILO – „fiul” (p. 202)

 

FIRO – „firul” (p. 203)

 

FINDO – „fiind” (p. 203)

 

FORIEO – „furie”. Notă: pentru acest cuvânt, „copierea” făcută de către romani şi, ceva mai târziu, de către francezi este  fără cusur: fr. furie, lat. furia. (p. 203)

 

GENIU – „neamul”; cf. franc gens – oameni – n. n. (p. 205)

 

GEO – „pământului” (p. 206)

 

GET – „getul” (p. 206)

 

GESIDO – „zăcând”; cf. franc. gisant (zăcând), gésir – zace (p. 207)

 

GIUDIGE – „judecată”; cf. forma veche giudeţ”, cu sensul de judecată – n. n. (p. 207)

 

HAMO – „hamului”. Notă: e ştiut faptul că geto-dacii erau călăreţi iscusiţi şi mai cu seamă că, spre deosebire de romani, ştiau să lupte călare. Curios e că potrivit lingviştilor, cuvântul ham nu e autohton, ci ne-a fost adus din stepele Asiei Centrale de către urmaşii lui Atila: cf. magh. Hám. (p. 208)

Continuă lectura

cartea prietenilor – 27

de Marion MANOLESCU

 

Am aflat

                      Dnei Marin Isabela

 

Am aflat

că potecile

din spatele

paşilor mei

povestesc

din nou

despre

poemul meu

nesfârşit

de iubire

 

CARARE 

cartea prietenilor – 26

de Marion MANOLESCU

 

 

Cu o fărâmă

                    Dnei Jipescu Mihaela

 

Cu o fărâmă

de lună

Dumnezeu

îmi luminează

trecutul

şi mă simt

mai sărac

cu lanul

de maci

al mâhnirilor

tale

 

HAPPY