cartea prietenilor – 20

de Marion MANOLESCU

 

Stampă

                     Dlui Ion Codrescu

 

 

Pensula

timpului

îmi desenează

în suflet

un cocor

japonez

zburând

înspre

Soare Apune

 

COCOR

Reclame

MOŞTENIRE LEXICALĂ – 4

de Prof. Dr. Const. MIU

 

 

ETIMOLOGII DUBIOASE

 

         În DEX se precizează:  găină  provine din latinescul gallina, iar cel de cocoş din slavonul  kokoši (kukoši).


               Logic, cuvintele găină, ou şi cocoş trebuie să fi avut o aceeaşi origine etimologică.

 

               Iată ce „definiţie” găsim în DEX:

COCÓŞ I. S.m. Masculul găinii; pasăre domestică mai mare decât găina, cu o creastă roşie dezvoltată, cu cioc ascuţit şi cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica).  În expresie: Cântă cocoşul (într-o casă), se spune pentru a arăta că într-o familie dată bărbatul are cuvântul hotărâtor. ♦ (Pop.) Nume dat masculilor unor păsări. În cuvinte compuse: cocoş-de-munte sau cocoş-sălbatic = pasăre sălbatică de mărimea unui curcan, cu pene negre, pe piept verzi-albăstrui, cu ciocul puternic şi puţin înconvoiat (Tetrao urogallus); cocoş-de-mesteacăn = pasăre sălbatică având coada în formă de liră, cu penajul masculului negru cu luciu metalic, iar al femelei brun-ruginiu cu pete transversale (Lyrurus tetrix). – Din sl. kokoši. 

 

Am trecut la cercetarea cuvântului cocoş si iată ce am descoperit:
rusă –
петух
(petuh)
bulgară –
петел 

ucraineană – півень
bielorusă
певень 

croată – pijeтao 

sârbă –петао


 
             Se poate lesne observa că în niciuna din limbile slave de mai sus nu se foloseşte un cuvânt asemănător  cuvântului cocoş pentru a desemna pasărea.
              Să trecem la cuvântul găină:

 

GĂÍNĂ, găini, s.f. Specie de pasăre domestică, crescută pentru carne şi ouă (Gallus domestica); pasăre care face parte din această specie; p. restr. femela cocoşului.  În expresii : A se culca (odată) cu găinile = a se culca foarte devreme. Cântă găina în casă, se zice când într-o căsnicie cuvântul hotărâtor îl are femeia. ♦ Cuvinte compuse: găină-sălbatică (sau -de-munte) = femela cocoşului-de-munte. – Lat. gallina.” 


găină – rusă –
Курица (kuriţa)
bulgară –
кокошка (кокоşка) 

ucraineana – Курка (kurka)
bielorusă –
Курыца (kuriţa)

croată – kokoš (kokoş) 

sârbă – кокошка (кокоşка)
albaneză –
femër 

catalană – gallina

franceză – poule

maghiară – tyúkra

portugheză – galinha

spaniolă – gallina

 
               Sârbii, croaţii, bulgarii folosesc cuvântul kokoş pentru a desemna o pasăre „de sex feminin” – femela cocoşului (female chiken), iar ucrainenii au curcă pentru găină.

 

După logica lingviştilor şi a autorilor DEX-ului, pe vremea romanilor nu erau cocoşi, ci numai găini! Iar popoarele de limbă slavă nu disociază între cocoş şi găină, considerându-le substantive epicene – aceeaşi formă şi la masculin şi la feminin. Mai greu pentru bieţii slavi cu genurile, dacă erau predispuşi la jaf şi prădăciuni!

Cuvântul acesta în spaniolă şi italiană este identic cu cel din latină, iar în portugheză este asemănător. Tindem să credem că neavând pe ă, romanii au adaptat acest cuvânt preluat de la geto-daci, în conformitate cu fonetica lor.
  Continuă lectura

MOŞTENIRE LEXICALĂ – 3

de Prof. Dr. Const. MIU 

CUVINTE

pentru care pledăm a proveni din geto-dacă

(tabel preluat, cu unele amendamente, din revista Dacia magazin; articol semnat de Mioara Căluşiţă-ALECU)

(Abrevieri: D – dac, E – etrusc, G – grec, L – latin, DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române)

1. Cuvântul apă este considerat de lingvişti că descinde din latinul aqua,-ae. În limba sanscrită îi corespunde ap, apas. În Avesta, celebra carte persană a lui Zarathustra, descântecul de purificare a apei începe: apo… Nicolae Densuşianu cita vechi denumiri de ape sau localităţi cu rădăcina ap, ca Apamari din Mesopotania, lângă Eufrat. Un râu în Dacia, poate Caraş, este citat în scrieri Apos, Appion. Şi în limba indo-europeană reconstituită există rădăcina ap pentru apă. Nu este probabil ca dacii să fi adoptat denumirea aqua de la romani şi să o fi transformat tocmai în forma mai veche apă, mai ales că litera p se pronunţă mai greu decât qu. Rezultă că apă este un cuvânt vechi, moştenit de la autohtoni. 

 2. Arestai (D) = arrest (german) = arresto (italian) = pus sub arest, a aresta. A aresta este compus din cuvintele dace Ares şi sta, adică a sta sub puterea lui Ares, zeul războiului. Cuvântul sta apare cu forma stai în cuvintele dace schistai (pustnici) şi polistai (călugări), desemnând pe oamenii sfinţi care stau separat, respectiv în comunitate.

3. Ardeal este un cuvânt vechi strămoşesc. N. Densuşianu evidenţia un personaj antic – Ardalos, care ar fi putut însemna ardeleanu. N. Drăganu cita un număr impresionant de toponime din întreg cuprinsul ţării, care încep cu rădăcina ard. N. Miulescu făcea legătura cu toponime din alte părţi ale Europei, ca Munţii Ardeni.

Ardealul ar ilustra ar– o întindere sau ard– înălţimea unui deal.

Berinde şi Lugojan îl legau de sanscritul ardha, care înseamnă cealaltă parte, mijloc, adică ţinutul central.

Şi totuşi mai sunt persoane care nu sunt convinse că Erdely este maghiarizarea cuvântului Ardeal! 

4. Boer (D) = boer (danez) = stăpân, boier. Cuvântul dac boer se regăseşte în numele Boerebistes (Burebista). Acest cuvânt compus înseamnă stăpânul Ebistes. Cuvântul danez boer înseamnă fermier, stăpân al pământului. Păstrarea acestui cuvânt confirmă influenţa dacă asupra danilor stabiliţi în Danemarca, numită Dachia în Evul mediu.

5. Brad, abies, sapinus în latină, nu are cuvânt înrudit nici în slavă, dar are în albaneză – bredh. În limba sanscrită, brhat (pronunţă brihat) înseamnă mare. Brad are cuvinte înrudite în limba română ca brădet, brăduţ, brădişor şi intră într-un număr impresionant de toponime.

Bradul din inima codrului – frate cu românul – este simbolul care întovărăşeşte sufletul acestuia la unirea prin căsătorie, la despărţirea prin moarte, dar mai ales la sărbătoarea Crăciunului. 

Suntem îndreptăţiţi să credem că numele bradului este o moştenire geto-dacă.

6. Ceată reprezintã un grup de oameni adunaţi pentru un scop comun. Dicţionarele îl pun în legătură cu ceta din vechea slavã, dar care nu are corespondent înrudit în rusã. În limba sanscritã, cata (pronunţã ciatha cu ci aspirat) indicã şi o reuniune, un ansamblu de oameni. Cuvântul este moştenire geto-dacã, cum îl

atestã ceto şi ceteo de pe plăcuţele de plumb nr. 25 şi 9.

7. Cel (D) = cel (E) = zeitate chtonică. La daci, cel avea o conotaţie sacră, de pildă în: cel de pe comori, iar în limba actuală avem superlativul stilistic cel mai cel. Acel avea sensul de al lui Cel, fiind posibil ca Cel să fi fost la daci divinitate maternă, ca şi la etrusci. Celu era la etrusci un titlu de preot, probabil corespondentul cuvântului dac acel. Pe o plăcuţă etruscă din sec V î. C., găsită la Populonia, este reprezentat zeul războiului, Laran, luptându-se împotriva lui Celsclan (clan = fiu), giganticul fiu al zeiţei Cel, a pământului. Celius (celi) în limba etruscă înseamnă luna septembrie (vezi Testimonia Linguae Etruscae). Luna recoltei era numită după zeiţa chtonică, Cel.

8. Cer este considerat de lingvişti că provine din latin: caelum,-i. În limba română, morfemul cer este o rădăcină prolifică şi apare în variante ca: cear, cer, cior, ciur… Ea indică pe cel ce se mişcă, (pentru că cei vechi vedeau că cerul se mişcă), precum şi în cuvintele cioară, ciur, picior… Această rădăcină arată locul prin care se face mişcarea – loc de trecere – în cerdac,… sau mişcare, agitaţie în ceartă, cercetare, cert…Sunetul r se pronunţă mai greu decât l, ca atare, pare nepotrivit ca de la l să se fi trecut la r (caelum > cer – n. n.). Ovidiu era impresionat de frecvenţa mare a lui r în limba geto-dacilor. La ea se referea prin expresii: vox fera, vox ferina, barbara verba, murmur, in ore.

În limba sanscrită, car (pronunţat car), indică pe cel care se mişcă. Este probabil că exemplele date de lingvişti, în care cer sugerează negru, au apărut când obiecte mişcătoare negre, ca cioara de pildă, au făcut să i se asocieze în unele cuvinte rădăcinii cer şi culoarii negre. Înţelesul de negru posibil să fi fost adoptat, în română, sub influenţa limbilor slave, în cuvinte ca cerneală, cernit…

Faptul că toponimul Cerna apare în vechile scrieri: Dierna, Tierna, Statia Tsiernensi, colonia Zernensis, Zerne, ridică problema unei pronunţii diferite a lui ce în latină faţă de limba geto-dacilor, dar nu contestă moştenirea toponimelor analizate şi semanticii lor din limba strămoşilor noştri.

În concluzie, cuvintele: cer, a cerceta, cerdac, cioară, picior… au o probabilitate mare de a fi moştenite de la autohtoni.

Cum cererile se adresau cerului, este probabil că vorba cer a generat verbele a cere şi a cerşi. Ipoteza lingviştilor că a cere provine din verbul latin quaerere este puţin probabilă.

9. A coase ar putea proveni dintr-un latin consuere. Interesant este participiul cusută, deoarece în sanscrită, sūtra înseamnă fir, prin urmare, cu sută ar fi însemnat cu fir. Sūtrasuta se recunoaşte şi în cuvântul vechi sutană.

10. Criş (D) = chrysos (G) = aur. Din apele Crişurilor (= auritelor), care izvorăsc din munţii apuseni, era extras aurul, prin spălarea nisipului in băi. Cuvântul dac este rădăcină a cuvântului grecesc corespunzător, format prin adăugarea sufixului –os..

11. Crişan = aurar. Acest cuvânt, păstrat ca nume până azi, dovedeşte continuitatea prezenţei dace pe aceste meleaguri.

12. Curând înseamnă grabnic, iute. Analiza acestui adverb, după indicaţiile din Dicţionarul enciclopedic de A. Candrea, vădeşte sârguinţa lingviştilor de a găsi pentru fiece cuvânt românesc, un altul într-o limbă din care ar fi putut fi adoptat. Astfel, curând ar proveni din latinul currendum, cuvânt care nu există în dicţionarul latin de Ion Nădejde şi Alina Nădejde-Gesticone, iar rând din vechiul slav redu, care ar fi devenit ряд în rusă.

Curând este un cuvânt vechi autohton, care îşi arată logica după care a fost creat ca şi cuminte (cu + minte), a cuprinde, (cu + prinde), iar rând este înrudit cu a rândui, rânduială, a orândui.

Pe plăcuţa de plumb nr. 115 este scris zacio ron, care ar putea fi interpretat zece rânduri.

În limba franceză există cuvântul ronde (inspecţia unei patrule).

Toate acestea dovedesc că rând a evoluat dintr-o rădăcină veche ce a generat cuvinte înrudite într-o largă arie europeană.

13. Deva este capitala judeţului Hunedoara. Numele acestui oraş are cuvinte înrudite în latină dives,-itis însemnând strălucitor, bogat şi diva – zeiţă. În limba sanscrită deva înseamnă strălucitor, divin şi este identic cu numele acestei aşezări din apropierea Sarmisegetusei. Probabil că acest nume este o moştenire geto-dacă.

14. Gelu (D) = gela (G) = rege. Cuvântul dac gelu, cu semnificaţia de rege, apare în numele Gelula – locţiitorul lui Decebal, iar mai târziu ca nume al voievodului Gelu, pomenit de unguri ca Gyla. Gheorghe Muşu menţionează cuvântul suangela, utilizat de Stephanus Byzantius cu sensul de mormântul (groapa) regelui.

15. Gând înseamnă cogitatio în latinã, думал în rusã, gond în maghiarã… În românã este înrudit cu a gândi, gândire, gânditor, a se răzgândi (fac parte din aceeaşi familie lexicală)… Cuvintele sanscrite gan (creaturã), avagaceâmi (a concluziona, a gândi, a cunoaşte) şi avagati (cunoştinţã) pledează pentru originea arianã, autohtonã a cuvântului gând.

16. Haita (D) = aita (E) = simbolul lumii morţilor (vezi lup).

17. S-a presupus că jivină este unul adoptat de la slavi şi corespunde în rusă. Existenţa cuvântului jivana – animal viu – în limba sanscrită justifică ipoteza că şi cuvântul jivină ar putea avea rădăcini autohtone.

18. Jurământ (D) = juramentum (L) = jurământ. Acest cuvânt provine din rădăcina dacă jur, însemnând spaţiul în mijlocul căruia se află cineva sau ceva (cf. DEX). Jurământul se făcea numai în prezenţa martorilor din juriu. În latină nu există cuvânt analog rădăcinii jur, nici corespondent pentru juriu. Cuvântul latin juramentum este  împrumutat din limba dacă.

19. Lingură (D) = lingula (L) = lingură. Acest cuvânt credem că este compus din cuvintele dace ling şi gură, desemnând un obiect care se linge în gură. Cuvântul latin, nu mai păstrează o formă compusă şi este în mod evident preluat din limba dacă.

 20. Lup/ lupu (D) – lup/ lupu (E) Probabil că lupul reprezenta la daci pe zeul morţii, echivalentul lui Hades. În etruscă, lup înseamnă a muri, iar lupu înseamnă mort. Putem presupune ca dacă lupu era mortul, atunci haita era lumea morţilor. Aita era, la etrusci, zeul care personifica lumea morţilor. Era reprezentat cu cap de lup, ca şi corespondentul său grec, Hades. Picturile funerare etrusce îl înfăţişează pe zeul morţii purtând capul şi blana unui lup. Pe de altă parte, se ştie că steagul de luptă al dacilor arăta similar şi, probabil, îl reprezenta tot pe zeul morţii. Semnificaţia acestui zeu dac presupunem că era similară cu cea a zeului egiptean Upuaut/ WepwawetOphois (G), zeul cu cap de şacal. Acesta era numit deschizător al drumurilor. Upuaut avea un dublu rol, fiind un zeu al războiului şi al cultului funerar, deschizând drumul atât pentru armatele faraonului cât şi pentru spiritele morţilor.

Continuă lectura