Actul critic

de Prof. Dr. Florian BRATU

               Intenţia noastră este de a aduce în discuţie diferite modalităţi de a gîndi opera, de a observa legile care determină interacţiunea straturilor unui text într-o operă, a corespondenţelor care nu se pot stabili fără o sumă de instrumente conceptuale de analiză şi sinteză, a cărei destinaţie este în ultimă instanţă facilitarea pătrunderii în relaţia dintre structurile de suprafaţă şi cele de adîncime, apelînd, desigur, la studiile unor critici pe care le vom descrie şi căutînd totodată să ne formulăm propriile noastre opinii despre problematica anunţată şi a cărei profil se va contura în funcţie de gradul de interes pe care-l considerăm util in-formării celor interesaţi de actul reflecţiei critice.

Discursul critic a cunoscut şi va cunoaşte, atîta vreme cît va exista cuvînt şi artă, metamorfoze  inerente dinamicii sale. Critica cunoaşte diferite forme de manifestare, modul-de-a-fi,  prezenţa care defineşte şi uneori modelează alte forme de gîndire artistică, controlînd, într-un anume fel, calitatea expresiei în spaţiul culturii şi civilizaţiei, constituind, în ultimă instanţă, o condiţie absolut necesară în evoluţia fenomenelor artistice.

Abordarea fenomenului critic este o problemă dificilă dată fiind diversitatea şcolilor (termenul nu este cel mai fericit, dar reflectă parţial o anumită grupare, o anumită polarizare în jurul unei personalităţi sau simple afinităţi structurale faţă de anumite fenomene artistice ivite la un moment dat în spaţiul artei), metodelor, stilurilor şi personalităţilor de excepţie care pot radiografia produsul artistic cu rafinament şi transmite rostirea lor într-o manieră coerentă, contribuind astfel la dinamica percepţiei şi informării unui public apt să realizeze o participare competentă şi, nu rareori, performantă a operei.

  Fenomenul critic  şi mai cu seamă cel literar pe care vom căuta să-l abordăm în diferitele sale forme de manifestare poate fi analizat cu condiţia unei elementare definiţii, sarcină care, e de la sine înţeles, riscă să declanşeze diverse reacţii .

In primul rînd s-ar putea vorbi de critica literară ca sistem. E un fenomen firesc de vreme ce literatura în sine constituie un sistem. Critica cunoaşte, după cum am mai afirmat, un set foarte variat de discursuri: se poate vorbi de critică literară sociologică, stilistică, lingvistică, semiotică, psihanalitică, poetică, genetică etc. Acest ansamblu variat se prezintă ca o sumă de perspective, o totalitate.

Critica este, mai întîi de toate, artă, pentru că operează în şi prin sistemul estetic.

Critica poate fi observată ca profesie, iar criticul, atunci cînd nu face rabat la calitatea interpretării, este un profesionist şi constituie întotdeuna un fel de  barometru al aprecierii profunde a valorii unei opere artistice.

Incredibilul efort de a explicita pe care îl presupune travaliul critic poate fi înţeles numai atunci cînd actul “operatorului” este considerat cu seriozitatea pe care o implică cercetarea literară şi care presupune un volum uriaş de informaţie care trebuie parcursă, decantată şi supusă privirii diferenţiatoare, a cărei funcţie esenţială ar consta în realizarea unei perspective cît mai apropiate (am evitat cuvîntul exact care nu poate acoperi decît o pretenţie de adevăr) de realitatea unei opere.

 Cuvîntul criticului devine profund în momentul în care demersul său nu se reduce la o simplă deconstrucţie a textului, ci este dublat de o fundamentare teoretică, fără de care “aprecierea” asupra textului se rezumă la un descriptivism mai mult sau mai puţin impresionist, după cum se poate remarca în regimul cronicilor în care se complac  diverşi indivizi care se “produc artistic”.

 Mutaţiile profunde pe care le-a cunoscut critica  în ultimii 50 de ani, depăşirea metodei broderiei pe marginea operei, adaptarea şi/sau asimilarea unor concepte din diferite discipline care permiteau o mai bună analiză a fenomenului artistic şi, în sfîrşit, crearea unor grile funcţionale, a unor metode operante (din păcate folosite uneori abuziv, fără să se ţină cont de faptul că textul literar nu este materie, deci nu i se poate aplica forţat o matrice) care au facilitat receptarea operei şi mai ales metamorfozele spectaculoase pe care le-au cunoscut poezia, romanul, teatrul, modificarea conştiinţei critice, a discursului acesteia, toate acestea au contribuit decisiv la redistribuirea funcţiilor, tipurilor de critică şi, în mod necesar, la definirea criticii ca disciplină ştiinţifică cu un statut aparte în spaţiul Artei.

 Schimbările structurale intervenite în cîmpul criticii sînt condiţionate de mai mulţi factori: în primul rînd, Arta cunoaşte un spectru extrem de variat de transformări (azi nu se mai poate vorbi numai despre un gen de roman, acesta cunoscînd o extraordinară expansiune, atît la nivelul formelor cît şi al structurilor, într-un cuvînt, romanul este genul forte care domină scena literaturii, un adevărat Proteu în haina ficţiunii ; poezia, teatrul, la rîndul lor cunosc metamorfoze esenţiale, iar dialogul între aceste forme este tot mai viu şi mai ingenios).

Importanţa dialogului între diferitele forme ale artei va fi capitală în evoluţia criticii, care nu are în această jumătate de secol decît de cîştigat la nivelul viziunii, căci este deja cunoscut faptul că pluriperspectivismul îi va asigura actului critic un plus de tensiune şi de forţă în raport cu celelalte discipline în perpetuă mişcare.

Critica devine în contact cu celelalte discipline umaniste, caracterului parazitar de consumator pasiv al obiectului de studiu, al operei, i se substituie o Conştiinţă dinamică, conştiinţa critică, chemată să participe, să proceseze ea însăşi.

Actul critic se transformă, este metamorfoza însăşi, tocmai pentru că experienţa receptării este un proces; are loc o întîlnire a două conştiinţe: una “fixată” deja în spaţiul tipografic, dar care iradiază chemarea, declanşează orizontul de aşteptare, iar pe de altă parte, conştiinţa avidă de cunoaştere, responsabilă de destinul celei dintîi, ocrotitoare şi totodată rîvnind la pătrunderea în spaţiul stimulant, derutant, căutînd calea care să-i permită eliminarea cît mai rapidă a distanţei ce le separă.

 Asemeni lui Animus şi Anima, Critica şi Opera coexistă în spaţiul unui singur trup, cel al Artei. Se doresc, se aşteaptă, se întîlnesc, se despart temporar, dar niciodată definitiv, căci la început a fost dorinţa. Apoi a venit şi cuvîntul.

 Conştiinţa critică este conştiinţa care doreşte să transgreseze distanţa ce o separă de conştiinţa care se voalează în spaţiul operei; dorinţa de cunoaştere este aici dorinţa de des-văluire, de a-fi-întru, de contopire cu timpul conştiinţei structurate, a celei deja rostite, dar ne-împlinite decît în întîlnirea cu privirea ce o va pătrunde, cînd cele două dorinţe vor dura împreună întru cuminecare.  

  S-a vorbit adesea despre vocea criticului ca expresie a personalităţii acestuia, uitîndu-se cealaltă nuanţă, de voce care, pentru a rosti, are nevoie de sunet, cel al operei, amîndouă construind simfonia; concertul se produce numai datorită relaţiei, a interdeterminării părţilor.

  Critica este, exagerînd oarecum pentru nevoile demonstraţiei, cunoaşterea, iar opera este semnul. Fiecare din cele două coordonate ale artei concură la identificarea de sine prin identificarea celuilalt. Identificare aici înseamnă circumscriere exactă a valorii celuilalt, a alterităţii observată în diferenţă, repetiţia situîndu-se mai mult la nivelul relaţiei la care este obligată fiecare parte. Raportul cel mai interesant pe care îl distingem, în tuşe evident mai accentuate între cele două domenii, este de transmutare, cînd unul devine celălalt, fără a-şi pierde complet identitatea.

  Exemplul cel mai elocvent ne este oferit de dubla ipostază a creatorului. Este bine cunoscut faptul că mai toţi romancierii, dacă ar fi să ilustrăm prin forma care cunoaşte cea mai mare frecvenţă în spaţiul lecturii în timpurile noastre, au avansat în scrierile lor, fie în interiorul textului propriu-zis al romanului, fie sub forma paratextului, idei ce intrau sub “jurisdicţia” criticii. Nu rareori însă, cei mai buni critici ai romanului au fost romancieri ei înşişi. Să ne reamintim, nu mai departe de noul roman francez, de romancierii ce au fost în acelaşi timp şi critici ai acestui gen: Alain-Robbe Grillet, Michel Butor în mod special, Nathalie Sarraute etc.

Încă din 1987 Jean-Yves Tadié remarca în volumul La critique littéraire au XXe siècle că în secolul al XX-lea arta şi limbajul devin propriul lor obiect de reflecţie,  extrăgîndu-şi substanţa atît din conştientul cît şi din inconştientul propriu şi că nu există aproape autor care să nu fi făcut critică.

Înainte de a trece în revistă structurile fundamentale ale evoluţiei criticii în secolul XX, în prefaţa cărţii sale, sugestiv intitulată Farul din Alexandria, Jean-Yves Tadié  reia cîteva observaţii ale lui Albert Thibaudet  (exprimate în Physiologie de la critique din 1939 şi respectiv Réflexions sur la critique din 1939) care constata existenţa a trei tipuri de critică şi anume: critica rostită, critica profesionistă şi critica artiştilor.

Dacă prima se referă la conversaţie, la corespondenţă, la jurnalele intime,  cea de-a doua vizează critica profesorilor care de multe ori nu reuşesc în critica jurnalistică, aceasta avînd un stil aparte căreia Tadié îi acordă un credit deosebit, avînd în vedere imensul travaliu pe care îl comportă, axată mai ales pe producţia prezentului, presupune o alegere, deci o responsabilitate, sacrificînd o lectură totală materializată în studii, în favoarea unei informaţii rapide, dar expusă, am adăuga noi, riscului unei judecăţi pripite, de suprafaţă. Cît priveşte critica artiştilor, ea este, adaugă Tadié, ”operă de artă, reconstituirea unui stil prin altul, metamorfoza unui limbaj în alt limbaj” (op. cit., p.10).

Un proces asemănător are loc şi în registrul poeziei, dacă n-ar fi să-i amintim decît pe Mallarmé,  pe Paul Valéry ori pe Rimbaud, valori care au fost şi sînt recunoscute ca repere sigure atît în poezie cît şi în poetică şi poietică.

             Acest fenomen se poate observa şi în alte culturi, însă mai important ni se pare a nuanţa cele afirmate.  Totul porneşte de la limbaj, de la rolul şi funcţiile acestuia în concepţia creatorilor. Este puţin probabil să existe vreun scriitor care să nu fi meditat asupra limbajului, căci modul esenţial de a fiinţa al creatorului este numai în şi prin limbaj.

Continuă lectura

Reclame

cartea prietenilor – 6

de Marion MANOLESCU

 

 

Răspântii

 

 

Mângâiere îţi rămâne numele

 

Adunat în pocăinţa

 

Nevăzută din lacrima

 

Ochiului  meu încă nesătul de

 

Lumina iubirii şi

 

Eternitatea nestrigată

 

Spre care păşesc îmi fură

 

Cicatricea                                                                 pocainta

 

Unui sărut plin de nuanţe

 

 

Mântuire să-ţi rămână numele

 

Atârnat de al meu şi de

 

Răspântiile mele

 

Împovărate de dor