Harul evocatorului nostalgic

de prof. dr. Const. MIU

 

             În volumul Nu pot uita (fără editură, Medgidia, 2008), Ionel Echim cultivă un lirism nostalgic şi sfătos, în egală măsură.

 Culegerea de amintiri – cum îşi subintitulează autorul cartea – reuneşte, pe baza memoriei afective, evocarea oamenilor şi a locurilor copilăriei: „Vă amintiţi copilăria?/ Mai  ştiţi acum ceva de ea?/ (…) // Asemenea altora acum,( Aştern în versuri pe hârtie,/ Mici întâmplări, pierdute-n fum,/ Din tot ce-a fost copilări,// Iar dacă azi sunteţi bătrâni/ Şi-aţi cam uitat copilăria,/ hai, încercaţi să fiţi mai buni,/ Dând celor mici, voi, bucuria.” (Copilăria, p. 12, 13). Pe bună dreptate, vârsta de aur a fiecărui om e cea mai frumoasă, iar casa părintească este matricea spirituală, matca spre care sufletul maturului se-ntoarce cu nostalgie: „Acolo-n casa de la ţară,/ Eu mi-am lăsat copilăria/ Şi-acum, nu ştiu a câta oară,/ Răsare-n suflet nostalgia.” (Din amintiri, p. 7).

Dintre năzbâtiile copilului de altădată, reţinem evocarea a trei:

      auzind de la ceilalţi băieţi de joacă de existenţa în pădure a bureţilor „buni de mâncat”, împreună cu un amic, copilul Ionel se avântă în pădure, cei doi nebăgând de seamă că s-au cam depărtat de cărare, s-au rătăcit. Din perspectiva maturului, episodul este evocat pe un ton glumeţ: „Soarele pleca la vale,/ Umbrele se tot lungeau,/ Vedeam doar fantome-n cale,/ Dinţii-n gură clănţăneau.” (Bureţii, p. 20). Rizibil, din aceeaşi perspectivă , este finalul „aventurii” celor doi neastâmpăraţi. „Pân’ la urmă, ne-au găsit/ Speriaţi, plânşi şi murdari,/ Pe-amândoi ne-au pedepsit,/ Ca pe doi mici muschetari.” (p. 21);

            –  dacă „povestirea” din Saltul este hazlie, datorită „recuzitei” micului paraşutist, cea din Mielul are un deznodământ tragic: „Auzisem eu prin casă,/ Mama, tata, cum discută,/ De-o chestie serioasă:/ Cum să sari c-o paraşută.” (p. 35). Naraţiunea punctează momentele dinainte şi de după salt:: „Grajdul este cam înalt,/ Lângă el, am pus o scară/ Am să fac şi eu un salt,/ Sper că nu o să mă doară.// (…) Cu umbrela desfăcută,/ Mă arunc înspre gunoi/ Sar ca broasca cea urâtă/ Dar cad peste chestii moi.” Finalul este formulat tot din perspectiva maturului îngăduitor cu aventurierul de odinioară: „Ce-a urmat? o baie bună,/ Să mă bată? n-avea rost;/ O aventură nebună,/ Vă spun drept: aşa a fost.” (p. 38).

 

         E ştiut că cei mici imită pe cei mari în tot ceea ce aceia fac; aşa s-a întâmplat într-o primăvară, în preajma Paştilor, când părinţii „Luaseră un miel să-l taie/ Iar unchiul priceput la toate/ Îl agăţase să îl taie./ Atent la tot ce se-ntâmplase”, copilul va recurge şi el la un sacrificiu: „Eu, jupuind de zor căţelul,/ Am spus – vădit preocupat:/ Fac ce-a făcut şi unchiu Nelu/ (…) // Greşiseră că au lăsat/ Cuţitul cel cu sânge scris,/ Iar eu atunci i-am imitat/ Şi prietenul mi l-am ucis.” (p. 27). Strofa finală are valoare moralizatoare, ca un memento pentru maturi: „Am povestit această întâmplare,/ Ca un modest avertisment./ Copilul – fie mic sau mare –/ Încearcă să ne copieze permanent.” (p. 27).De reţinut că atitudinea de Înţelept sfătos provine datorită formaţiei de pedagog. De unde şi tenta moralizatoare a finalurilor mai multor poezii.

  

  În cartea pe care o discutăm acum, Ionel Echim se dovedeşte a fi un fin portretist. Dintre chipurile luminoase ale celor evocaţi, reţinem mai întâi pe cel al bunicii şi al bunicului de la ţară:

         Ea –  „Cu ochi căprui, cu ten curat,/ Cu voce caldă şi plăcută,/ Ieşea din când în când în sat,/ Când era tristă şi tăcută.” (p. 22). Evocarea e făcută în termeni superlativi, relevând iubirea nepotului: „Bunica pentru mine este/ Cea mai frumoasă amintire, / Pentru oricine-i o poveste,/ Dar pentru mine o iubire.” (p. 24).

          El  – „Înalt, brunet şi sprâncenat,/ Îşi răsucea mereu mustaţa./ (…) // Avea o voce tunătoare,/ Dar era blând şi mă iubea.” (p. 29). Răsfoind albumul cu amintiri şi dând peste o fotografie a acestui „Bărbat frumos, fără pereche”, autorul ar dori ca aceasta să se însufleţească. „Privesc la ea şi azi cu drag/ Aş vrea să o agăţ în cui/ Şi să îl văd c-apare-n prag.” (p. 31).

              

               În legătură cu domnul Bălan – învăţătorul său –, Ionel Echim deapănă o întâmplare nostimă: părinţii îl purtau ca pe o fată, având şi plete; întrebat fiind când se va tunde, copilul a răspuns cu francheţe: „Când se va tunde prima oaie” (p. 33).

              Viaţa a făcut ca aleasa inimii lui Ionel Echim (căreia îi dedică două poezii) să fie mama mea spirituală – cea care mi-a pus tocul în mână şi m-a iniţiat în tainele abecedarului. Portretistica realizată reţine trăsăturile esenţiale, surprinse – o confirmăm şi noi – în termeni superlativi: „Frumoasă foc, cu ochii verzi,/ Şi cu un zâmbet fascinant,/ Cum se întâmplă rar să vezi/ (…) // Era ca zâna din poveste/ Cu părul negru, ondulat” (p. 72).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s