de prof. dr. Const. MIU
În volumul Nu pot uita (fără editură, Medgidia, 2008), Ionel Echim cultivă un lirism nostalgic şi sfătos, în egală măsură.
Culegerea de amintiri – cum îşi subintitulează autorul cartea – reuneşte, pe baza memoriei afective, evocarea oamenilor şi a locurilor copilăriei: „Vă amintiţi copilăria?/ Mai ştiţi acum ceva de ea?/ (…) // Asemenea altora acum,( Aştern în versuri pe hârtie,/ Mici întâmplări, pierdute-n fum,/ Din tot ce-a fost copilări,// Iar dacă azi sunteţi bătrâni/ Şi-aţi cam uitat copilăria,/ hai, încercaţi să fiţi mai buni,/ Dând celor mici, voi, bucuria.” (Copilăria, p. 12, 13). Pe bună dreptate, vârsta de aur a fiecărui om e cea mai frumoasă, iar casa părintească este matricea spirituală, matca spre care sufletul maturului se-ntoarce cu nostalgie: „Acolo-n casa de la ţară,/ Eu mi-am lăsat copilăria/ Şi-acum, nu ştiu a câta oară,/ Răsare-n suflet nostalgia.” (Din amintiri, p. 7).
Dintre năzbâtiile copilului de altădată, reţinem evocarea a trei:
– auzind de la ceilalţi băieţi de joacă de existenţa în pădure a bureţilor „buni de mâncat”, împreună cu un amic, copilul Ionel se avântă în pădure, cei doi nebăgând de seamă că s-au cam depărtat de cărare, s-au rătăcit. Din perspectiva maturului, episodul este evocat pe un ton glumeţ: „Soarele pleca la vale,/ Umbrele se tot lungeau,/ Vedeam doar fantome-n cale,/ Dinţii-n gură clănţăneau.” (Bureţii, p. 20). Rizibil, din aceeaşi perspectivă , este finalul „aventurii” celor doi neastâmpăraţi. „Pân’ la urmă, ne-au găsit/ Speriaţi, plânşi şi murdari,/ Pe-amândoi ne-au pedepsit,/ Ca pe doi mici muschetari.” (p. 21);
– dacă „povestirea” din Saltul este hazlie, datorită „recuzitei” micului paraşutist, cea din Mielul are un deznodământ tragic: „Auzisem eu prin casă,/ Mama, tata, cum discută,/ De-o chestie serioasă:/ Cum să sari c-o paraşută.” (p. 35). Naraţiunea punctează momentele dinainte şi de după salt:: „Grajdul este cam înalt,/ Lângă el, am pus o scară/ Am să fac şi eu un salt,/ Sper că nu o să mă doară.// (…) Cu umbrela desfăcută,/ Mă arunc înspre gunoi/ Sar ca broasca cea urâtă/ Dar cad peste chestii moi.” Finalul este formulat tot din perspectiva maturului îngăduitor cu aventurierul de odinioară: „Ce-a urmat? o baie bună,/ Să mă bată? n-avea rost;/ O aventură nebună,/ Vă spun drept: aşa a fost.” (p. 38).
– E ştiut că cei mici imită pe cei mari în tot ceea ce aceia fac; aşa s-a întâmplat într-o primăvară, în preajma Paştilor, când părinţii „Luaseră un miel să-l taie/ Iar unchiul priceput la toate/ Îl agăţase să îl taie./ Atent la tot ce se-ntâmplase”, copilul va recurge şi el la un sacrificiu: „Eu, jupuind de zor căţelul,/ Am spus – vădit preocupat:/ Fac ce-a făcut şi unchiu Nelu/ (…) // Greşiseră că au lăsat/ Cuţitul cel cu sânge scris,/ Iar eu atunci i-am imitat/ Şi prietenul mi l-am ucis.” (p. 27). Strofa finală are valoare moralizatoare, ca un memento pentru maturi: „Am povestit această întâmplare,/ Ca un modest avertisment./ Copilul – fie mic sau mare –/ Încearcă să ne copieze permanent.” (p. 27).De reţinut că atitudinea de Înţelept sfătos provine datorită formaţiei de pedagog. De unde şi tenta moralizatoare a finalurilor mai multor poezii.
În cartea pe care o discutăm acum, Ionel Echim se dovedeşte a fi un fin portretist. Dintre chipurile luminoase ale celor evocaţi, reţinem mai întâi pe cel al bunicii şi al bunicului de la ţară:
– Ea – „Cu ochi căprui, cu ten curat,/ Cu voce caldă şi plăcută,/ Ieşea din când în când în sat,/ Când era tristă şi tăcută.” (p. 22). Evocarea e făcută în termeni superlativi, relevând iubirea nepotului: „Bunica pentru mine este/ Cea mai frumoasă amintire, / Pentru oricine-i o poveste,/ Dar pentru mine o iubire.” (p. 24).
– El – „Înalt, brunet şi sprâncenat,/ Îşi răsucea mereu mustaţa./ (…) // Avea o voce tunătoare,/ Dar era blând şi mă iubea.” (p. 29). Răsfoind albumul cu amintiri şi dând peste o fotografie a acestui „Bărbat frumos, fără pereche”, autorul ar dori ca aceasta să se însufleţească. „Privesc la ea şi azi cu drag/ Aş vrea să o agăţ în cui/ Şi să îl văd c-apare-n prag.” (p. 31).
În legătură cu domnul Bălan – învăţătorul său –, Ionel Echim deapănă o întâmplare nostimă: părinţii îl purtau ca pe o fată, având şi plete; întrebat fiind când se va tunde, copilul a răspuns cu francheţe: „Când se va tunde prima oaie” (p. 33).
Viaţa a făcut ca aleasa inimii lui Ionel Echim (căreia îi dedică două poezii) să fie mama mea spirituală – cea care mi-a pus tocul în mână şi m-a iniţiat în tainele abecedarului. Portretistica realizată reţine trăsăturile esenţiale, surprinse – o confirmăm şi noi – în termeni superlativi: „Frumoasă foc, cu ochii verzi,/ Şi cu un zâmbet fascinant,/ Cum se întâmplă rar să vezi/ (…) // Era ca zâna din poveste/ Cu părul negru, ondulat” (p. 72).
METAMORFOZE 