Harul evocatorului nostalgic

de prof. dr. Const. MIU

 

             În volumul Nu pot uita (fără editură, Medgidia, 2008), Ionel Echim cultivă un lirism nostalgic şi sfătos, în egală măsură.

 Culegerea de amintiri – cum îşi subintitulează autorul cartea – reuneşte, pe baza memoriei afective, evocarea oamenilor şi a locurilor copilăriei: „Vă amintiţi copilăria?/ Mai  ştiţi acum ceva de ea?/ (…) // Asemenea altora acum,( Aştern în versuri pe hârtie,/ Mici întâmplări, pierdute-n fum,/ Din tot ce-a fost copilări,// Iar dacă azi sunteţi bătrâni/ Şi-aţi cam uitat copilăria,/ hai, încercaţi să fiţi mai buni,/ Dând celor mici, voi, bucuria.” (Copilăria, p. 12, 13). Pe bună dreptate, vârsta de aur a fiecărui om e cea mai frumoasă, iar casa părintească este matricea spirituală, matca spre care sufletul maturului se-ntoarce cu nostalgie: „Acolo-n casa de la ţară,/ Eu mi-am lăsat copilăria/ Şi-acum, nu ştiu a câta oară,/ Răsare-n suflet nostalgia.” (Din amintiri, p. 7).

Dintre năzbâtiile copilului de altădată, reţinem evocarea a trei:

–      auzind de la ceilalţi băieţi de joacă de existenţa în pădure a bureţilor „buni de mâncat”, împreună cu un amic, copilul Ionel se avântă în pădure, cei doi nebăgând de seamă că s-au cam depărtat de cărare, s-au rătăcit. Din perspectiva maturului, episodul este evocat pe un ton glumeţ: „Soarele pleca la vale,/ Umbrele se tot lungeau,/ Vedeam doar fantome-n cale,/ Dinţii-n gură clănţăneau.” (Bureţii, p. 20). Rizibil, din aceeaşi perspectivă , este finalul „aventurii” celor doi neastâmpăraţi. „Pân’ la urmă, ne-au găsit/ Speriaţi, plânşi şi murdari,/ Pe-amândoi ne-au pedepsit,/ Ca pe doi mici muschetari.” (p. 21);

            –  dacă „povestirea” din Saltul este hazlie, datorită „recuzitei” micului paraşutist, cea din Mielul are un deznodământ tragic: „Auzisem eu prin casă,/ Mama, tata, cum discută,/ De-o chestie serioasă:/ Cum să sari c-o paraşută.” (p. 35). Naraţiunea punctează momentele dinainte şi de după salt:: „Grajdul este cam înalt,/ Lângă el, am pus o scară/ Am să fac şi eu un salt,/ Sper că nu o să mă doară.// (…) Cu umbrela desfăcută,/ Mă arunc înspre gunoi/ Sar ca broasca cea urâtă/ Dar cad peste chestii moi.” Finalul este formulat tot din perspectiva maturului îngăduitor cu aventurierul de odinioară: „Ce-a urmat? o baie bună,/ Să mă bată? n-avea rost;/ O aventură nebună,/ Vă spun drept: aşa a fost.” (p. 38).