Menestrel al erosului

de prof. dr. Const. MIU

 

              E îndeobşte ştiut că poezia lui George Ţărnea e una cantabilă, poetul fiind un veritabil menestrel al erosului. De altfel, volumul Exerciţii de iubire, apărut postum, la Editura Contrast, Bucureşti, 2003, este elocvent în acest sens. Volumul – în format „livre de poche” – cuprinde două secţiuni mai importante: balade  şi  reflexei, şi unele şi celelalte oferind cititorului posibilitatea de a urmări fluxurile şi refluxurile unui suflet de om ce s-a-nchinat unicei zeităţi – Eros.

Balada ultimei iubiri este o  confesiune gravă  a celui „Pregătit de la prag pentru altă plecare” şi care la bătaia  altor clopote  recunoaşte că dacă nu mai are nimic din străvechea fire („Nestatornică, rea şi pierdută-n poveşti”), tânjeşte totuşi după  prima iubire – una renăscută „din cea care eşti”. Aflat la ceasul despărţirii de fiinţa iubită, eroul liric (din Balada uşilor închise) îi cere acesteia să aibă răbdare „Încă o noapte şi-nc-un răsărit”. Şi pentru că acest răstimp doare, solicită să nu fie întrebat nici măcar „pe unde/ Îmi voi purta aceste mângâieri”.  Motivaţia refuzului e de o sinceritate dezarmantă: mângâierile din care fiinţa iubită  ia consumat „Ca dintr-un fruct exotic şi cărnos” au devenit habitudini pentru aceasta.

 

baladierul

baladierul

 

              Iubirea care înlănţuie partenerii cuplului erotic are putere de transfigurare a thanatosului, căci declară poetul „Mă ţii înlănţuit aşa cum ţine/ Doar soarele, în noi, lumina sa…/ Şi, de va fi să vină de la tine,/ Nici dennoptarea mea numi va păsa.” – s.n. (Balada înlănţuirii). O altă ipostază a  iubirii  înlănţuite  apare în Balada vârtejului năucitor: „Dar împotrivă mie, te iubesc,/ Şi, împotrivă ţie, nu-mi dai drumul”, motivaţia gesticii având în centrul ei ideea suferinţei în dragoste: „…aceeaşi rană suntem împreună”. În alt loc – Balada paşilor pierduţi – aceeaşi idee a suferinţei în iubire se întemeiază pe un paradox: „Visăm iubirea separat,/ Trăim durerea noastră împreună”.  Balada resemnării are finalul sub forma unei imprecaţii. Eroul liric afirmă că-şi reţine iubita „Atât de-aproape nopţilor puţine/ Şi nebuniei mele bătrâneşti”, nu cu braţul, ci cu gândul, şi e gata s-o elibereze pe „captivă”, „Iar după-aceea să se aleagă scrumul/ Din visul meu cel tânăr şi curat.” – s.n.

             

Balada boţului de humă poate fi considerată un fel de CV, unde găsim informaţii preţioase despre felul de a fi al îndrăgostitului, folosindu-se afirmaţiile prin negaţii: „Nu am nici bani, nici lauri, nici castele,/ Nici groapă-n care trupul să-mi cobor.// (…) Nu ţin la titluri, nici măcar în glumă,/ Nu ţin cu proştii, nici măcar de frig…” Să remarcăm  ironia înţelegătoare  faţă de cei de care se disociază cel ce se consideră a fi „doar un biet romantic boţ de humă/ Care visează zei, făcut covrig”.

Iubirea spirituală, aşa cum o înţelege poetul, spre deosebire de cea carnală a altor înamoraţi, transpare din Baladă fără concurenţă: „Să te-mbrace alţii-n aur,/ Eu te-mbrac în poezie…// (…) Să-ţi aducă alţii daruri,/ Eu ţi-aduc numai sonete…// care sunt chiar forma pură/ A iubirii ideale/ (…) Să-ţi păstreze alţii trupul, / Eu păstrez din tine cerul,// Peste-a cărui tâmplă nouă,/ Să tot scriu balade-n care/ Totul se transformă-n rouă/ Numai dragostea în soare.”  Amânarea  „intrării lucide/ În ultima, poate, iubire nebună” (aşa cum e înţeleasă în Balada castelelor de nisip) îl face pe eroul liric să emită supoziţii despre felul cum femeia iubită o receptează: „Pe buzele tale sunt urme de sânge/ Sau urme de lacrimi sau urme de sare…”  Balada sfârşitului de vară aşează cuplul erotic sub zodia unui timp supus finitudinii. De aceea, erosul se cere consumat/ trăit: „Copilă bătrână şi tânără doamnă,/ O singură noapte mai e până-n toamnă,/ Deci, vino, să-i ţinem povestea în palmă,/ Robiţi împreună, iubirilor calme.”

Faţă de atracţia femeii pentru un alt bărbat, eroul liric adoptă o  pedagogie a sacrificiului  (în Balada căilor strâmbe), de care aceasta ar trebui să fie conştientă: „Pune-mi, iubito, carnea pe jar, / Sufletu-n lanţuri, umbra sub talpă/ Şi fă ce-ţi place cu viaţa-mi, dar/ Nu strânge-n braţe iubire calpă!// Şi nu te duce spre alt bărbat”.

              Prezenţa iubitei are darul de a produce metamorfozarea bărbatului, făcând să dispară spaima  somnului veşnic, aşa cum se întâmplă în Balada uimirii: „E prea bătrână biata mea făptură,/ Cu palmele nevolnice şi reci,/ Ca un ciulin strivit sub arătură,/ Dar, rogu-te, iubito, să nu pleci…// Tocmai acum, când iată, mi se pare/ Că-ntineresc, cu tine la un loc,/ Şi toată spaima somnului dispare/ Şi toată carnea-i gata să ia foc…”  Balada imposibilei reclădiri  propune – la modul ipotetic – ipostaza unui Meşter Manole modern: „Dac-aş putea cu slabele-mi puteri,/ Dar şi din multul dor care mă ţine,/ Te-aş despărţi, în primul rând de tine,/ Să nu-mi mai poţi fugi pe nicăieri// Şi te-aş clădi, din nou, la mine-n gând” (s.n.) Într-un moment de luciditate, eroul liric va conştientiza imposibilitatea concretizării acestei porniri: „Dar, ce spun eu, nu-i chip să poarte har,/ Din pricini vechi şi noi care-mpreună,/ N-o lasă niciodată pe cea bună/    Să-i treacă celei rele vreun pahar”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s