Cartea cu prieteni – 4

de Marion MANOLESCU

 

 

Viscolul vremii

 

Când timpul retează

 

Aripa din fiinţă  îţi

 

Rămâne

 

Mărturie nescrisă

 

Emoţia din lacrima

 

Neuitării şi

 

Rana din viscolul întârziat

 

Al vremii

 

Devine cuvânt

Unduit peste veşnicia durerii

EMOŢII

EMOŢII

Reclame

Menestrel al erosului

de prof. dr. Const. MIU

 

              E îndeobşte ştiut că poezia lui George Ţărnea e una cantabilă, poetul fiind un veritabil menestrel al erosului. De altfel, volumul Exerciţii de iubire, apărut postum, la Editura Contrast, Bucureşti, 2003, este elocvent în acest sens. Volumul – în format „livre de poche” – cuprinde două secţiuni mai importante: balade  şi  reflexei, şi unele şi celelalte oferind cititorului posibilitatea de a urmări fluxurile şi refluxurile unui suflet de om ce s-a-nchinat unicei zeităţi – Eros.

Balada ultimei iubiri este o  confesiune gravă  a celui „Pregătit de la prag pentru altă plecare” şi care la bătaia  altor clopote  recunoaşte că dacă nu mai are nimic din străvechea fire („Nestatornică, rea şi pierdută-n poveşti”), tânjeşte totuşi după  prima iubire – una renăscută „din cea care eşti”. Aflat la ceasul despărţirii de fiinţa iubită, eroul liric (din Balada uşilor închise) îi cere acesteia să aibă răbdare „Încă o noapte şi-nc-un răsărit”. Şi pentru că acest răstimp doare, solicită să nu fie întrebat nici măcar „pe unde/ Îmi voi purta aceste mângâieri”.  Motivaţia refuzului e de o sinceritate dezarmantă: mângâierile din care fiinţa iubită  ia consumat „Ca dintr-un fruct exotic şi cărnos” au devenit habitudini pentru aceasta.

 

baladierul

baladierul

 

              Iubirea care înlănţuie partenerii cuplului erotic are putere de transfigurare a thanatosului, căci declară poetul „Mă ţii înlănţuit aşa cum ţine/ Doar soarele, în noi, lumina sa…/ Şi, de va fi să vină de la tine,/ Nici dennoptarea mea numi va păsa.” – s.n. (Balada înlănţuirii). O altă ipostază a  iubirii  înlănţuite  apare în Balada vârtejului năucitor: „Dar împotrivă mie, te iubesc,/ Şi, împotrivă ţie, nu-mi dai drumul”, motivaţia gesticii având în centrul ei ideea suferinţei în dragoste: „…aceeaşi rană suntem împreună”. În alt loc – Balada paşilor pierduţi – aceeaşi idee a suferinţei în iubire se întemeiază pe un paradox: „Visăm iubirea separat,/ Trăim durerea noastră împreună”.  Balada resemnării are finalul sub forma unei imprecaţii. Eroul liric afirmă că-şi reţine iubita „Atât de-aproape nopţilor puţine/ Şi nebuniei mele bătrâneşti”, nu cu braţul, ci cu gândul, şi e gata s-o elibereze pe „captivă”, „Iar după-aceea să se aleagă scrumul/ Din visul meu cel tânăr şi curat.” – s.n.

Continuă lectura