Măştile imaginii

de Prof. Dr. Const. MIU

 

                În consideraţiile preliminare la studiul O cercetare critică asupra poeziei române (1867), Titu Maiorescu opina că „o creaţie artistică este considerată poezie când, cu ajutorul cuvintelor, se creează o imagine sensibilă în fantezia cititorului/ auditorului”. Pornind de la această opinie justă, precizăm că în spatele cuvintelor sunt imagini, după cum, în spatele imaginilor – cuvinte.

Tocmai această relaţie binară imagine – cuvânt o are în vedere Florian Bratu în noua sa carte – L’image visages et miroirs (Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2009), în cele şase capitole: 1. L’image – mirage infini; 2. Le discours de l’image; 3. L’être et le dire poétique de l’image; 4. Le je(u) des miroirs; 5. L’enfer des images; 6. L’identité – image mythique ou réalité?

Menţionăm că în revista METAMORFOZE (ediţia tipărită), în numerele 96, 97 şi 98 / 2008, i-am publicat autorului textul în limba română al capitolului al doilea al acestei cărţi – Le discours de l’image având titlul La început a fost Imaginea ?

               Amintind că sensul imaginii a constituit obiectul unor preocupări constante ale multor gânditori, începând din antichitate, Florian Bratru opinează, pe bună dreptate, că « Semnificaţia devine forte numai atunci când imaginea este percepută în mod simultan ca semn şi simbol, acestea fiinţând ca dorinţă de punere împreună, căci ele nu sunt altceva, în mare parte, decât respiraţii ale aceleiaşi voci, ale aceleiaşi rostiri, funcţionale şi plastice în egală măsură, dar a căror percepţie se impune să fie înglobantă, ca imagine a unor imagini, ca în-scriere a unor dorinţe şi voinţă-de-a-fi a unui subiect (acel je, fiind vorba de travestiul eu-lui uman – n. n.), pentru el însuşi, mai întâi, ca proiect, devenit, apoi, pentru celălalt (interlocutor-privitor – n. n.) ca fascinaţie.” (s. n., p. 33-34).

În cazul semnului şi al simbolului, acestea sunt „măşti” (les visages – spune Florian Bratu) ale eu-lui ce se comunică în şi prin cuvinte şi imagini (les miroirs – spune exegetul). Iar imaginea imaginilor trimite, indiscutabil, la mitul peşterii – „definiţie” plastică a lui Platon (pe care un cititor avizat ar trebui să-l cunoască), unde acesta  vorbeşte despre adevăr şi iluzie, despre imaginea reflectată, pe care omul o percepe şi nu cea reală, adevărată, în sensul că ar fi vorba de imagini în oglindă.

Referindu-se la perspectiva imaginii, la scopul acesteia în plan artistic (Noi considerăm că, pe lângă imagini poetice şi picturale, se poate vorbi şi de imagini acustice, în muzică, mai cu seamă cea simfonică ori, şi mai bine, în operetă sau muzical, unde se distinge sincretismul între text, mişcare scenică şi suport muzical.), Florian Bratu citează mai întâi o frază din cartea lui Jean Burgos – Pentru o poetică a imaginarului –, pe care o vom reproduce şi noi, pentru că se apropie în plan ideatic, de concepţia maioresciană, de care aminteam la începutul cronicii noastre: „ Pentru că ne dă de văzut şi de trăit, când nu ne aşteptăm, imaginea fascinează. Cu această fascinaţie, oricare i-ar fi obârşiile, oricare i-ar fi scopurile, funcţionează textul poetic. S-ar putea chiar ca acest joc să definească funcţia poetică.” (p. 36-37). Comentariul exegetului sucevean este pertinent şi nuanţat, în sensul că apreciază disocierile făcute de Jean Burgos, dar le şi explicitează. Bunăoară, imaginea aluzivă – „trimiţând la o percepţie, la o gândire sau la o reverie deja constituită” (s. n.) este considerată şi numită metaforă („care nu este decât un semn”), iar imaginea adevărată trebuie percepută ca „expresie a unei realităţi nicicând trăite până atunci (…) şi creatoare a unei fiinţe de limbaj…” (p. 39, passim).

Ca atare, putem vorbi de eul artistic (pictor sau poet) care după ce va recepta imaginea naturală/ reală, o va trece prin vămile sufletului, transfigurând-o în imagine sensibilă, picturală sau poetică, prin trăiri personale. La rândul său, privitorul/ cititorul – şi, am încercat să demonstrăm că se poate vorbi şi de un alt tip de receptor –, auditorul va primi această imagine sensibilă (considerată „naturală”, adică aparţinând, de astă dată, naturii artistului (pictor sau poet ori interpret de operetă sau muzical) şi o va filtra prin sufletul său, ca urmare a propriilor trăiri/ emoţii.

              Iată semnificaţia mitului peşterii la Platon – realitatea la puterea a doua, iată „măştile” imaginii, în funcţie de subiectul cunoscător/ receptor, travestit de fiecare dată, în contactul cu realitatea naturală/ exterioară şi, apoi, cea sensibilă. Acesta este unul din  mesajele noii cărţi semnate de dr. Florian Bratu.