31/10/2009 de TINU

cartea prietenilor – 5

de Marion MANOLESCU

Revolta cenuşii

Chipul meu – chipul cenuşii

Oglindit în revolta lumii

Sărută resemnat

Mînia

Înstrăinării de

Neprihănire şi

Sihăstria gândului devine

Teama

Eternă

Fără de care

Angoasele

Necunoscute până acum

Evocă

Singurătatea părerii de rău

Cicatrizate pe

Umărul lui Dumnezeu

30/10/2009 de TINU

tăceri în cuvinte

de Carmen RADU

Dezlegare de timp

mi-a curs timpul

ca o lacrimă

pe obrazul lui Dumnezeu…

Inima tăiată felii

am dat-o îngerilor

pentru aripi.

Lacrima n-a făcut minuni

iar îngerii

aveau o aripă frântă…

Arsura rugăciunii

m-a izgonit în viaţă.

Continuă lectura →

29/10/2009 de TINU

Harul evocatorului nostalgic

de prof. dr. Const. MIU

În volumul Nu pot uita (fără editură, Medgidia, 2008), Ionel Echim cultivă un lirism nostalgic şi sfătos, în egală măsură.

Culegerea de amintiri – cum îşi subintitulează autorul cartea – reuneşte, pe baza memoriei afective, evocarea oamenilor şi a locurilor copilăriei: „Vă amintiţi copilăria?/ Mai ştiţi acum ceva de ea?/ (…) // Asemenea altora acum,( Aştern în versuri pe hârtie,/ Mici întâmplări, pierdute-n fum,/ Din tot ce-a fost copilări,// Iar dacă azi sunteţi bătrâni/ Şi-aţi cam uitat copilăria,/ hai, încercaţi să fiţi mai buni,/ Dând celor mici, voi, bucuria.” (Copilăria, p. 12, 13). Pe bună dreptate, vârsta de aur a fiecărui om e cea mai frumoasă, iar casa părintească este matricea spirituală, matca spre care sufletul maturului se-ntoarce cu nostalgie: „Acolo-n casa de la ţară,/ Eu mi-am lăsat copilăria/ Şi-acum, nu ştiu a câta oară,/ Răsare-n suflet nostalgia.” (Din amintiri, p. 7).

Dintre năzbâtiile copilului de altădată, reţinem evocarea a trei:

– auzind de la ceilalţi băieţi de joacă de existenţa în pădure a bureţilor „buni de mâncat”, împreună cu un amic, copilul Ionel se avântă în pădure, cei doi nebăgând de seamă că s-au cam depărtat de cărare, s-au rătăcit. Din perspectiva maturului, episodul este evocat pe un ton glumeţ: „Soarele pleca la vale,/ Umbrele se tot lungeau,/ Vedeam doar fantome-n cale,/ Dinţii-n gură clănţăneau.” (Bureţii, p. 20). Rizibil, din aceeaşi perspectivă , este finalul „aventurii” celor doi neastâmpăraţi. „Pân’ la urmă, ne-au găsit/ Speriaţi, plânşi şi murdari,/ Pe-amândoi ne-au pedepsit,/ Ca pe doi mici muschetari.” (p. 21);

– dacă „povestirea” din Saltul este hazlie, datorită „recuzitei” micului paraşutist, cea din Mielul are un deznodământ tragic: „Auzisem eu prin casă,/ Mama, tata, cum discută,/ De-o chestie serioasă:/ Cum să sari c-o paraşută.” (p. 35). Naraţiunea punctează momentele dinainte şi de după salt:: „Grajdul este cam înalt,/ Lângă el, am pus o scară/ Am să fac şi eu un salt,/ Sper că nu o să mă doară.// (…) Cu umbrela desfăcută,/ Mă arunc înspre gunoi/ Sar ca broasca cea urâtă/ Dar cad peste chestii moi.” Finalul este formulat tot din perspectiva maturului îngăduitor cu aventurierul de odinioară: „Ce-a urmat? o baie bună,/ Să mă bată? n-avea rost;/ O aventură nebună,/ Vă spun drept: aşa a fost.” (p. 38).

Continuă lectura →

28/10/2009 de TINU

Pilduitorul acestor vremuri

de Cosmin ŞTEFĂNESCU

În volumul de versuri Pro… verbe (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009), autorul explorează şi exploatează moştenirea noastră de proverbe şi zicători. În acest mod, vorbele vechi din străbuni revin iarăşi în actualitate şi capătă valenţele unei istorii transpuse în versuri. Poetul porneşte cu abnegaţie, precum un arheolog în cuvinte, pe filonul ancestral al pildelor pe care bătrânii din vechime le-au păstrat şi transmis, prin viu grai, de-a lungul secolelor. Ele în tot acest timp au devenit chintesenţa gândirii neamului nostru şi poetul le dezvoltă într-o notă modernistă. Astfel cuvintele din bătrâni devin nemuritoare, fiind accesibile şi pentru viitorime.

Proverbele sunt cele care ne-au păstrat nealterată fiinţa spirituală, sunt pilonii pe care s-au clădit şi s-a păstrat sufletul şi suflul românesc, iar prin poetul Marion Manolescu au şansa de a nu se pierde niciodată.

Autorul ne vorbeşte despre o mulţime de trăiri, prin prisma pildelor transpuse în prezent. În poemul „Fără tine”, poetul aduce în prim plan proverbul „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”, iar versurile au o candoare şi o transparenţă clădite chiar pe existenţa domniei sale: „Fără tine/ un drum/ mai lung/ mă revoltă/ Fără tine/ ocolişuri/ nu ştiu/ cum să fac/ Fără tine/ soarta/ nu-i soartă/ şi nu mai am/ cu cin’ să mă -mpac.”

Scriitorul se strecoară într-un hăţiş de informaţii din vechime şi le găseşte corespondent în vremurile noastre, ba chiar îndulceşte puţin formula de bază. În poemul „Jaf” descoperim bine-cunoscutul proverb „Îi dai omului un deget şi-ţi ia toată mâna”, iar transpus în versuri sună mai candid „Ţi-am dat un zâmbet/ şi mi-ai luat un sărut/ Ţi-am dat un vis/ şi l-ai luat cu-mprumut/ Ţi-am dat cerul/ Marea/ şi luna/ Mi-ai luat steaua/ şi mi-ai şters urma/ Acum sunt/ cărare pustie/ Unde mă duc/ nu se mai ştie.”

Cei care vor să cunoască proverbele românilor pot să exploreze acest volum, care te poartă prin universul autorului şi al pildelor din străbuni.

27/10/2009 de TINU

Toamnă

de Const. MIU

Dimineţi brumate

îţi pun toamna

în păr…

Seri cu guler de ceaţă

se strâng şal

în jurul tău,

pentru că numai tu

le iubeşti

frigul din singurătate.

Doamna TOAMNA

PASTEL

Cu razele-i rahitice

soarele mângâie

un gând de octombrie

întârziat prin parcuri…

Numai castanele coapte

îţi amintesc de toamnă;

crizantemele

cu petale argintii

îţi dau fiorii

primilor fulgi

ai unei ierni cu moină.

ASTRONOMIE

Cocoţat

în creştet de cer,

cauţi

printre alge de stele

luna bucălată…

Dar abia la ultimul pătrar,

dai de coada

lunii-sirenă.

De ce oare visul

ţi-o arată mereu

stând

cu spatele la tine?

Continuă lectura →

25/10/2009 de TINU

Cartea cu prieteni – 4

de Marion MANOLESCU

Viscolul vremii

Când timpul retează

Aripa din fiinţă îţi

Rămâne

Mărturie nescrisă

Emoţia din lacrima

Neuitării şi

Rana din viscolul întârziat

Al vremii

Devine cuvânt

Unduit peste veşnicia durerii

EMOŢII

25/10/2009 de TINU

Menestrel al erosului

de prof. dr. Const. MIU

E îndeobşte ştiut că poezia lui George Ţărnea e una cantabilă, poetul fiind un veritabil menestrel al erosului. De altfel, volumul Exerciţii de iubire, apărut postum, la Editura Contrast, Bucureşti, 2003, este elocvent în acest sens. Volumul – în format „livre de poche” – cuprinde două secţiuni mai importante: balade şi reflexei, şi unele şi celelalte oferind cititorului posibilitatea de a urmări fluxurile şi refluxurile unui suflet de om ce s-a-nchinat unicei zeităţi – Eros.

Balada ultimei iubiri este o confesiune gravă a celui „Pregătit de la prag pentru altă plecare” şi care la bătaia altor clopote recunoaşte că dacă nu mai are nimic din străvechea fire („Nestatornică, rea şi pierdută-n poveşti”), tânjeşte totuşi după prima iubire – una renăscută „din cea care eşti”. Aflat la ceasul despărţirii de fiinţa iubită, eroul liric (din Balada uşilor închise) îi cere acesteia să aibă răbdare „Încă o noapte şi-nc-un răsărit”. Şi pentru că acest răstimp doare, solicită să nu fie întrebat nici măcar „pe unde/ Îmi voi purta aceste mângâieri”. Motivaţia refuzului e de o sinceritate dezarmantă: mângâierile din care fiinţa iubită ia consumat „Ca dintr-un fruct exotic şi cărnos” au devenit habitudini pentru aceasta.

baladierul

Iubirea care înlănţuie partenerii cuplului erotic are putere de transfigurare a thanatosului, căci declară poetul „Mă ţii înlănţuit aşa cum ţine/ Doar soarele, în noi, lumina sa…/ Şi, de va fi să vină de la tine,/ Nici de–nnoptarea mea nu–mi va păsa.” – s.n. (Balada înlănţuirii). O altă ipostază a iubirii înlănţuite apare în Balada vârtejului năucitor: „Dar împotrivă mie, te iubesc,/ Şi, împotrivă ţie, nu-mi dai drumul”, motivaţia gesticii având în centrul ei ideea suferinţei în dragoste: „…aceeaşi rană suntem împreună”. În alt loc – Balada paşilor pierduţi – aceeaşi idee a suferinţei în iubire se întemeiază pe un paradox: „Visăm iubirea separat,/ Trăim durerea noastră împreună”. Balada resemnării are finalul sub forma unei imprecaţii. Eroul liric afirmă că-şi reţine iubita „Atât de-aproape nopţilor puţine/ Şi nebuniei mele bătrâneşti”, nu cu braţul, ci cu gândul, şi e gata s-o elibereze pe „captivă”, „Iar după-aceea să se aleagă scrumul/ Din visul meu cel tânăr şi curat.” – s.n.